Instructorul auto

Scris de Șilavarăcald

Să vă povestesc cum a fost cu şcoala de şoferi.

Aveam maşină de când ne-am căsătorit, dar am tot amânat să-mi iau carnetul, dintr-o cauză cât se poate de obiectivă: cum mă urc într-un autovehicul, după nici cinci minute, dorm dusă. Se pare că otolitele mele sunt mai sensibile decât ale altora la mişcarea lină şi continuă a ei. Şi-apoi, era aşa de plăcut să mă las purtată acolo unde aveam interes de un şofer arătos, după care întorceau capul pietoanele, de trebuia să încep să-l mângâi afectuos şi posesiv pe ceafă, să ştie şi ele cum devine cazul!

Mă rog, sărim peste amănuntele astea intime! Mă învăţasem, bre, cu binele şi bărbatu-meu voia să mă aducă cu picioarele pe pământ. Se tot oferea să-mi plăteasca şcoala de şoferi, dar nu mă lăsam convinsă cu una, cu două, aşa că am tot amânat, până s-a săturat să facă pe taximetristul (v-am zis io că bărbaţii ăştia nu prea au răbdare, ca noi!) si m-a anunţat, fără drept de replică:
-Vezi că luni, la ora 17.00, ai prima lecţie auto. Vine să te ia Janos-baci, de la cabinet. Să ai pantofi comozi.
Degeaba am încercat eu să mă eschivez, că câr, că mâr, fiindcă a fost inflexibil. Şi avea de ce, pentru că decartase deja, instructorului, o sumă cam cât un salariu de-al meu.
Aşa că am făcut-o. Janci-baci s-a dovedit a fi un instructor mai iscusit decât îl creditasem când îi văzusem moaca de şoricel cu mustăcioară ca firul de păr conturându-i buza superioară. Singura lui problemă era că nu prea ştia româneşte, chestie care îl făcea să folosească un limbaj mai mult nonverbal, cu exemplificări pe viu, ocazie cu care îmi atingea, în trecere, din greşeală, genunchii şi sânii, cu mâna, cu antebraţul, cu cotul… Dar mi-am spus că şi ăsta e un test pe care trebuie să-l trec dacă vreau să intru în tagma şoferilor.

Şi l-am trecut, pentru că am luat carnetul din prima. Că nici poliţistul nu cred că ştia prea bine româneşte, deşi era din Gorj și-l chema Gorobei Ion.

Examen la şcoala de şoferi

Azi e joi. Femeile-s la putere! Dar nu de oricare, ci de-aia cu ”cai” în față. Cu alte cuvinte, doi colaboraci cu fustă, măsurându-și forțele cu misoginii ăia în uniformă polițiștii români. De obicei, învingem. Dar nu neapărat de prima dată! 😀

Scris de Redsky

N-am fost niciodată o împătimită a volanului; am considerat condusul o necesitate. Aveam la vremea aceea două maşini la dispoziţie (nu ambele ale mele!) deci era loc de dat în stambă şi mi se iţise o provocare: pot sau nu să reuşesc?

După o şcoală uşurică şi halit manualele cu tot cu scoarţă, m-am prezentat la examen. Am dat sala şi am luat-o cu brio (a fost de departe cea mai simplă teorie de învăţat din cariera mea de piatră de examene de până acum).

Ne-am încolonat, maşini şi aspiranţi la titlu, şi am demarat uşurel. Spaima cea mai mare era o oprire în pantă, chiar la câţiva metri de ieşirea din curte. N-am fost eu prima; am făcut o cruce în gând şi mi-am calibrat ochelarii ca să văd ce se întamplă mai departe. Drumul până la şoseaua principală era un fel de alee fără semne de circulaţie sau dungă de demarcaţie a celor benzi. Vreo câteva tinerele se tot urcau, conduceau 5 metri şi coborau radiind din toţi obrajii. M-am gândit:”Hai că-i ok, asta pot s-o fac şi eu!” Atâta, că zona cu peisaj simplificat s-a terminat şi am intrat într-una din cele mai tranzitate căi de intrare în oraş: Calea Sagului. Hait! Se complică situaţia. Deja inima îmi urcase în gât, presupun, altfel nu-mi explic cum pulsa printre amigdale; mâinile îmi transpirau abundent; o timidă baltă se iţea pe podeaua maşinii, iar urechile îmi vâjâiau de parcă mergeam cu un avion incomplet izolat fonic. (Da, ştiu că nu există, dar eu simt complicat!).

La un moment dat, poliţistul-examinator a coborât şi a dispărut într-o clădire de pe marginea drumului unde se comercializau maşini. Acum, privind cu maturitate în urmă, înclin să cred că a făcut un drive-test prin oraş la oră de vârf, cu mici devieri de drum Lugoj-Buziaș-Arad, altfel nu-mi explic cum a putu să stea mai mult de o oră înăuntru. Timp în care eu, aţi ghicit! am fiert la foc mic, înăbuşită de emoţii şi aproape isterică de stres şi dorinţa de a-mi arăta “ne-cunostinţele” în materie de condus. Cu totul neaşteptat ,a apărut turbat şi a lătrat duios: ”Dă-i drumul”. Am demarat domol şi am intrat în modul exersat la şcoală, ajungând într-un trafic aglomerat la maxim, printre camioane şi tot felul de maşini turate şi încinse de atâta vânzoleală. Tipul spumega în continuare şi m-a gratulat cu o remarcă acidă: ”Să nu te mai prind că pui frână cu ambreiajul!” Ei,da! acesta a fost momentul în care m-a rupt în două. La vremea aia habar n-aveam că se poate pune frână şi fără, şi mă uitam în teroare crescândă cum se apropie maşina din faţă. Gâtuită şi periculos de aproape de a mă face pilaf, întreb: “Acum pot să pun frână?” Examinatorul a urlat furibund:  “Normal!!!”

Nu mă descurc prea bine cu cei care urlă extrem de aproape spre direct, în urechile mele, aşa că piciorul de pe acceleraţie a început să tremure convulsiv şi maşina să moară, de vreo 100 ori în 3 secunde. Totul a culminat în sensul giratoriu unde ar fi trebuit să dau prioritate unui autobuz, dar cred că, după atâtea urlete, putea să vină și Intercity de Budapesta, cu 50 de vagoane de marfă, că nu m-aş fi prins că trebuie să-i fac loc! Drept urmare, m-a poftit jos şi mi-a urat “Te pregăteşti şi vii data viitoare!”

Am fost devastată, înfrântă şi umilită la modul superlativ pentru mai multe vieţi. Adevărul e ca habar nu aveam să conduc, eram nesigură si obişnuită să execut întocmai ceea ce comanda instructorul, fără sa-mi folosesc mintea. Aş fi fost o particulă browniană,mişunând periculos într-un univers ale cărui legi nu le cunoşteam destul.