Arhive blog

Cum să faci haz de necaz!

Scris de Redsky

De fiecare data cand merg la coafor, desi am aceeasi coafeza de multi ani, am  emotii, ca la dentist, sa nu-mi greseasca dintele rau si sa-l gaureasca pe cel bun, sa nu-mi nimereasca o tunsoare sau o culoare cu care sa ma chinui cateva luni pana dispare!

Cum de regula de ceea ce ti-e frica nu prea reusesti sa scapi, am nimerit si nuante care bateau gratios spre verde, desi eu dorisem saten, saten inchis cand eu am vrut blond… dar in general, iese ceea ce vreau eu. Cand nu iese, ma resemnez si incerc sa ignor “accidentul ecologic” intamplat la mine in cap. Am tendinta de a exagera, ori tuturor le place cum imi sta, ori nici nu remarca schimbarea.

Recunosc ca de multe ori nu stiu ce vreau si nu ma exprim su-fi-cient de clar, iar coafeza are predilectie in a-si utiliza cu maxim de randament foarfeca. Asadar ieri, satula sa tot fiu blonda plana si extra dreapta, am plecat cu ideea unei ondulari de acasa, un permanent, ceva, doream un nou look. Ei si cand s-a pus morisca taietoare in functiune, am regretat instant…dar prea tarziu! I-am zis macar sa-mi lase ceva sa-l pot prinde cand stau pe acasa…Cred ca i-a scapat aluzia asta! A retezat cu dusmanie si insistenta vreo jumatate de ora, i-as fi zis sa se opreasca, dar franjurase deja o parte si ma gandeam ca nu pot ramane inegala. Dupa terminarea desfasurarii de forte, m-am uitat cu mila la pletele mele, vaduvite in mare parte de lungime, latime si inaltime. Din oglinda ma privea un cap aranjat, coafat, tot drept ca n-am cazut la pace cu onduleurile si…cam scurt!

Acum necazul s-a produs, ocolesc cu indaratnicie oglinzile cateva zile pana ma obisnuiesc ca ciudatenia ce se reflecta sunt eu, mai trag din cand in cand de el, poate se mai lungeste, il dau in dusmanie dupa urechi sa nu-mi mai fluture pe fata si… promit solemn sa n-o mai las sa atinga foarfeca in graba, am regenerat suficient de data asta cat pentru vreo cateva urmatoare dati!

Anunțuri

Amantul

Scris de Șilavarăcald

Stăteam, în maşină, la o intersecţie de drumuri principale, genul ăla în care simţi cum se scurge viaţa pe lângă tine în timp ce aştepţi verdele. Pe trotuar, un cuplu cam ciudat. El – la vreo 50 de primăveri, tuns cu breton, cu geacă de piele neagră şi ginşi albi. Iarna! Mă dau în vânt după chestia asta; tot așa și după cizmele de aceeași culoare. Ea, la vreo 30, blondă, sfioasă sau mioapă, că se uita mai mult în pământ decât la partener. Tipu’, volubil şi expansiv, gesticulând întruna. Tipa: precaută şi vulpiţă, privindu-l din când în când cu coada ochiului. La colţul străzii, se opresc brusc, semn că drumurile lor urmau să se despartă. El mai execută nişte grimase care trebuie să fi făcut furori în urmă cu vreo douăzecişicinci de ani, când zulufii ăia de pe frunte îşi aveau pigmentul propriu, nu împrumutat din cutia de vopseluri ale nevestei, iar ea flutură o mână subţire şi albă, apoi se angajează în traversarea străzii. Tomnaticul, cu ochii după ea, îşi continuă deplasarea într-o formă mai atenuată a „pasului ştrengarului”, dar o cutie de gunoi fixată pe stâlpul de iluminare îi stopează brutal elanul, cuibărându-i-se în braţe exact când nu se aştepta. Tipul încearcă s-o dea mai la o parte, dar gunoiera se ţine scai de el, ca o amantă pe care vrei s-o părăseşti dar nu se lasă cu una cu două. În cele din urmă, se descotoroseşte de ea fără prea multe menajamente şi îşi continuă drumul, de data asta mai relaxat, adică cu un început de burtă pe care nu i-l remarcasem cât fusese în prezenţa blondei.

Chestie care mi-a amintit instantaneu de bancul următor:

”Două femei, pe stradă:

-Uite-l, fa, pe bărbatu-tău cu o gagică! zice una dintre ele.

-Da, îl văd, răspunde cealaltă.

-Şi? Nu-i sari la gâţi? N-o târnoseşti pe curvă?! spune amica ei, aproape spumegând de furie.

La care cealaltă începe să chicotească:

-Nooo, îi mult mai distractiv să-l văd cât poate să-şi ţină supt burdihanu’…”