Category Archives: Ăștia suntem, cu ăștia defilăm!

Falling – Twin Peaks

Multe vreme a fost unul dintre locurile prin care treceam cu regularitate, chiar daca nu intotdeuna ma regaseam in textele publicate aici, chiar daca alteori eram pur si simplu derutat de unele evolutii ale comentariilor care se adunau sub articolele pe care contributorii le aduceau aici pe post de cheag pentru ganduri.

Tot revenind si vazand ca toti cei care pornisera cu o debordanta hotarare s-au retras din acest proiect comun, nu am rezistat sa nu scriu cateva randuri despre starea de regret pe care o incerc de fiecare data cand ajung in acest loc parasit, in care nici paianjenul nu mai pandeste vreo iluzorie prada. Aproape invariabil, la fiecare noua sosire in aceasta casuta a gandurilor ratacite, ea insasi cazuta in paragina, in mintea mea revine obsedant un gand amestecat: oare care este ziua in care atingem insulele pe care le urmarim aproape bezmetic? Oare nu o sa ne para rau dupa unele dintre locurile pe care le-am abandonat complet, desi ne erau atat de aproape, desi nu am fi avut nici macar pe cine sa dam vina pentru asta?

Falling! (Twin Peaks)

La curbe şinele pocnesc

Autor: Vlad

Norocul face ca eu să am nişte bilete gratuite clasa-ntâi pentru tren.  Când nu mai prind loc la a-ntâia, mă reportează la a doua. Joi am prins.

Mai bine nu prindeam.

Ei (călătorii de la clasa a II a) au primit vagonul deja răcorit, noi am servit saună cam juma’ de oră. Ei s-au înfruptat cu electricitate de la prize, noi am ţinut post negru. La Buzău, după două ore de inventariat înjurături de toate sexele şi religiile, m-am decis să mă autoreportez.

La clasa a II a, deşi mult mai înghesuit, m-am simţit mai în largul meu şi aproape că era să renunţ de tot la băgatu’n orice şi trimisu’n oriunde dacă, întinse pe câte două locuri, n-ar fi existat în diagonală două femei în etate. Evit să le numesc doamne şi mă abţin pe cât pot să nu le numesc babe. De evitat reuşesc, de abţinut nu prea, deci întinse pe câte două locuri stăteau două babe.

Cele două babe s-au urcat în tren la Buzău. În secunda în care trenul a părăsit gara, babele au renunţat la şoşoni, şi-au scos cărţile de rugăciune şi au început să se foiască şi să bombănească. Treaba asta a ţinut destul de puţin deoarece, prin milostivenia lui, Dumnezeu le-a dat mintea de pe urmă şi, negăsind altceva mai bun de făcut cu ea, babele au abandonat cititul şi poziţia în şezut, deci s-au culcat creştineşte în poziţia fătului pe locurile cuvenite plus, tot din milostivenia celui de sus, pe altele două.

Începusem să tolerez mirosul şoşonilor lor de pâslă dospită amestecat cu cel al şosetelor dublu-flauşate considerând că asta trebuie să fie partea goală a paharului de la clasa a II a. Partea proastă a fost că asta era doar o parte din partea goală a paharului. Partea cea mai goală a paharului a fost atunci când maţele celor două babe au purces în a se goli de acumulările de gaze, fără ca asta să le deranjeze în vreun fel. Deşi erau îmbrăcate asemănător, deşi citeau aceeaşi carte de rugăciune şi purtau şoşoni şi şosete la fel, babele nu mâncaseră aceleaşi bucate. N-aş putea şti exact care, da’ una mâncase ceva conopidă usturoiată cu rânză de găină, în timp ce conţăranca ei sigur servise o fasole bătrână fiartă în moare de varză. Cele două duhori ar fi putut face ca şosetele dublu-flauşate să poată fi considerate lăcrămioare dacă nu s-ar fi contopit cu mirosul lor. Ceea ce, din păcate, s-a întâmplat.

Dacă ar fi fost să mă iau doar după miros aş fi crezut că ne aflăm în drum spre Auschwitz şi că, presaţi de timp şi neinteresaţi de naţionalitatea noastră, călăii de la cefere ne fac felul din mers. Nefiind aşa şi având norocul de-a trece naşu’ pe-acolo, l-am rugat să le convingă pe cele două doamne să renunţe la somn pentru că altcumva decât treze era evident că nu-şi puteau controla supapa. Da’ naşu’, ca un bun creştin ce era, mi-a zis că nu le poate trezi pentru că-s femei bătrâne şi-or fi obosite săracele, aşa că am rămas cu problema nerezolvată şi cu speranţa că trage careva semnalu’ de alarmă, se hurducă trenu’, se trezesc toţi călătorii, se face hărmălaie, se trezesc şi babele, se sperie,  încep să bată mătănii şi să citească din ceasloave şi, poate aşa, ajung şi eu în viaţă acasă.

Deşi speranţa moare ultima, până la urmă tot moare! – a mea a murit, cel mai probabil, de la miros. M-a apucat spaima că aş putea avea soarta ei şi-am hotărât să trag eu semnalul, urmând ca după aceea să dau vina pe babe. Am ochit mânerul şi mi-am făcut curaj, mi-am făcut calcule, mi-am făcut autocritica şi m-am răzgândit. După o meditare scurtă m-am catalogat fricos şi treaba asta m-a enervat, deci m-am pornit iar spre mâner. L-am examinat de-aproape, am numărat sigiliul, am făcut o biluţă, m-am uitat la ceas, m-am dus la loc. Mi s-a făcut ruşine de gândurile mele şi am căutat altele care să mă împiedice să trag semnalul. Tot căutând, am ajuns la destinaţie. Babele încă dormeau, naşu’, fiind capăt de linie, s-a dus să le trezească. A trezit-o întâi pe cea care părea mai tânără şi-a vrut să facă la fel şi cu cealaltă, dar a fost oprit de către prima:” să n-o treziţi brusc, e bolnavă săraca la inimă şi se sperie foarte uşor… mi-i să nu se scape pe ea, am mai păţit-o şi-n personalul de Putna..”.

Bine că n-am avut curaj să trag semnalul, ar fi fost de tot căcatu’!

Rafting in Antalya-Koprulu Kanyon

Scris de: Redsky

Pentru ca acum se face trecerea spre anotimpul friguros, ma surprind cu gandul departe, acolo unde e cald inca. Amuzata imi amintesc de peripetiile vacantei din vara si de coborarea pe rau cu barca penumatica.

Curiozitatea mi-a invins frica si asigurarea unui tip din autocarul care urca spre locul de lansare, cum ca raul nu prezinta dificultati deosebite m-a linistit oarecum. Instructajul a fost scurt, ni s-au inmanat vestele de salvare, vasla si casca. Papucei roz de protectie a picioruselor am cumparat de acolo si ne-am grupat in ordinea ceruta de turcul micut de statura, dar tot un suflet si un zambet. Cand un om face o meserie cu placere se vede. In barca am fost opt plus carmaciul situat strategic in spatele barcii. Ca idee de cat era de profi: noi dadeam disperati din vasle, iar el ne intorcea cu spatele spre cursul apei dintr-o miscare fara efort si radea.

Ne-am incolonat, grupul fiind format din mai multe barci. In afara de barcile de opt, mai patrula de-a lungul nostru  o canoe, de o singura persoana, foarte simpatica mai ales cand facea rotiri in jurul axei ei sau pur si simplu sub-desupra-sub apa.

Raul era larg si de o culoare cafea cu lapte pronuntata si dupa urcarea in barca i-am testat si temperatura-glaciala! Dupa prima curba usoara am dat de primul hop, o coborare abrupta. Barca s-a ridicat usor si apoi a plonjat cu o parte in apa, aruncand pe noi un perete lichid inalt si rece. Am tras un racnet de surpriza, dar nu era timp de tremurat pentru ca trebuia sa vaslim sa tinem barca pe traseul hotarat de carmaci. Senzatia mea e ca el putea s-o faca si fara noi, dar a fost mai distractiv asa. Au urmat coborari lente, cu plutiri pe un rau destul de lenes, doar de cateva ori s-a accelerat ritmul si mai faceam cate un dus rapid. Era mai degraba surprinzator decat neplacut, la mai mult de 35grd afara.

O alta faza amuzanta a fost ca, la apropierea dintre barci incepea balaceala. Fiecare apuca vasla si dadea cu nadejde apa pe ceilalti din barca vecina. Evident ca oricat ma straduiam, reuseam sa scot doar vreo cativa stropi, mi-ar fi fost util un polonic de marime mare! In schimb, m-am nimerit langa un alt carmaci. Cand a scos ala vasla, cred ca a dislocat un sfert din rau si l-a aruncat tot pe mine. Am inceput sa rad, lupta era clar inegala, dar spre finalul coborarii incepusem sa prind smecheria si reuseam sa-i ud si eu cu oarecare eficienta.

La un moment dat am facut o pauza de fotografii. Peisajul semana cu raurile noastre de la munte, dar la scara mai mare, cu vegetatie mai abundenta si raul mai lat. Cei mai curajosi au sarit de pe o stanca in apa si au fost fotografiati in cadere. Ca sa nu zic ca mi-e frica, am pretextat ca e prea rece pentru baie.

Echipa care a organizat rafting-ul face asta de multi ani, chiar si iarna(dar coborarea nu dureaza 2ore ca la noi, ci cam 40minute). Totusi nu am vazut blazare pe figurile lor. Pareau destul de saraci insa extrem de amabili, dornici de a face totul ca sa te simti bine, au facut spectacol in permanenta, am ras de m-au durut falcile, totul s-a filmat si s-au facut fotografii. Aveau oameni cu masini pe mal si baieti mai mici care treceau inot cu camera deasupra capului sa livreze totul gata la final. Dupa primele 5minute carmaciul invatase comenzile principale in romaneste, doar auzindu-ne pe noi cum ne indemnam si cred ca si intelegea putin sau era bun la citirea expresiei fetelor. Colaborarea dintre ei a mers perfect tot timpul. Fiecare stia ce are de facut si nu incurca pe altii. Totul pentru noi. A fost un sentiment extrem de placut sa fii tratat atat de atent si sa te simti in siguranta.

Aventura se apropia de final, nu-mi fusese frica deloc pe tot parcursul coborarii si urma ultima parte, destul de abrupta. In primele secunde nu mi s-a parut nimic deosebit, pana cand am vazut barbatul corpolent din fata scufundandu-se destul de tare cu tot cu barca si apoi barca facand o miscare violenta de revenire. Cu incetinitorul am vazut cum cei doi din fata mea, unde se indoise barca, cad in apa, dar raman tinandu-se de sfoara de siguranta care inconjura ambarcatiunea. Pana mi-am pus vasla jos sa intind mana, tipul era deja urcat in barca si sotia lui de jumatate. Cand a sarit carmaciul si i-a aruncat cu viteza inapoi in barca n-as putea sa spun si eram langa el! Daca atunci am sesizat ca se poate sa si cazi in apa, am si vazut modalitatea de a fi urcata rapid la loc, in deplina siguranta. Uitandu-ma in jur si discutand si cu ceilalti, am tras aceeasi concluzie: tipii au fost extrem de profesionisti!

Incursiunea s-a incheiat cu pastrav la gratar si pepene, pe o terasa placuta la umbra, cu vizionarea filmului si achizitionarea pozelor. Emotiile, imprejurimile, profesionalismul baietilor de la rafting, amabilitatea si deschiderea soferului care ne-a tranportat pana la locul de lansare, povestindu-ne cu detalii lucruri interesante despre Turcia, punctualitatea si satisfactia sa ne vada multumiti, a facut ca aceasta excursie sa fie una extrem de reusita. Am avea multe de invatat la capitolul asta!

Probă de curaj

Scris de Zaqk

Pe vremea cand eram mic copil (cam la vreo 12-13 ani) vacantele mi le petreceam in satul bunicilor. Toata ziua umblam pe afara, prinsi in jocuri care mai de care mai ciudate, inventii de-ale noastre.

Unul din locurile frecventate de noi era “la mori”. Pe cursul unui firicel de apa, coborand din munti, oamenii locului construisera un sirag de mori de apa la care inca mai macinau porumb. Moara moderna, electrica din sat era prea departe si parca nu prea merita sa faci atata drum pentru un sac de faina de dat la gaini. Plus ca obieciurile batranesti nu dispar asa de usor. Asa ca oamenii aveau grija de morile astea ca sa fie in functiune. O data pe an, cand dadeau rugii pe malul apei, ca sa nu ajunga in situatia in care paraiasul sa fie oprit din drumul lui productiv, oamenii se adunau si taiau toate ramurile spinoase ce atarnau deasupra apei si cele care blocau cararea paralela cu firicelul de apa. La urma, le adunau pe toate gramada, urmand sa le dea foc.

Intr-un an au intarziat cu datul focului. Fusese o primavara ploioasa si rugii se inmultisera precum ciupercile dupa ploaie. In urma muncii satenilor a ramas o gramada mare de rugi, pusa sub un mal de piatra. Cum, necum, am inventat noi o proba de curaj: cine are indrazneala sa sara de pe malul de piatra pe gramada de rugi? Vara fiind, normal ca eram imbracati toti in pantaloni scurti si tricouri, asadar aveam fiecare o bucata mare de piele expusa pericolului. Mai mult de atata, saritura nu trebuia sa se faca in picioare, pentru ca sa nu fim protejati de talpile adidasilor, ci pe spate! Ca sa fie, intr-adevar, proba de curaj!

Atunci a fost prima si ultima data cand am dat dovada de curaj prostesc. De fapt, mai mult decat curajul a fost nevoia de apreciere din partea celor din jur, apreciere pe care am primit-o la maxim de la prietenii mei care m-au vazut cum, curajos, mi-am luat inima in dinti si am sarit pe spate in gramada de spini. Aceeasi apreciere o simteam si o ora mai tarziu cand singura fata din grupul nostru de prieteni – care mai era si foarte draguta, iar acum a trecut la stadiul de bunaciune -, care lipsise de la dovada mea de curaj, ma ajuta sa imi scot din spinare spinii care au avut dragalasenia de a se infige in pielea mea! Si aprecierea asta era cea care conta mai mult.

Acum aceeasi fata apreciaza mai mult alte trasaturi, pecuniare in natura, ale barbatului. Dar sunt sigur ca nici unul dintre cei care au beneficiat de nurii ei nu au curajul sa sara in gramada de rugi. Pentru asta trebuie un caracter deosebit, un om curajos, asa ca mine!

Iubesc femeia

Scris de Melancolique

Cică pe lumea asta calitățile unui om sunt de gen masculin sau neutru (curaj, eroism,respect) și toate defectele sunt de gen feminin (lașitate, frică, minciună), dar eu nu cred asta. 😀 Sunt destui deștepți care pot ca să-și dea cu părerea despre chestiuni de genul ăsta, nu are rost să-mi pun în cap toată specia feminină. Ce vreau eu să subliniez este tocmai inversul. Cumva, în epoca asta modernă și contemporană pe care o împărțim, rolurile s-au inversat și nimeni nu face nimic în privința asta, nimeni nu spune nimic și asta nu face altceva decât să-mi întărească convingerile cum că în momentul de față ”bărbăția” este de gen feminin. Adică sexul ăla slab/schilod care era considerat odată a fi femeia, s-a reorientat, și anume spre, bărbat. Bărbații sunt noile femei ale secolului 21. Exact! Nu te șoca, este purul adevăr și trebuie spus clar și răspicat. Vezi dumneata, eu îmi analizez viața zi de zi și încerc s-o analizez și pe a altora, în măsura în care nu-i violez nimănui intimitatea și nu sunt nici măcar observat. E, în urma acestor analize, în momentul în care ce mi se-ntâmplă mie coincide cu ce li se-ntâmplă și altor bărbați, avem deja un fenomen generalizat. Poate că și tu, bărbat fiind, observi chestiuni de genul acesta, dar, de teamă să nu ai de suferit, te-ai hotărât să respecți legea tăcerii, dar uite că eu nu mai suport să trăiesc ca o victimă și m-am hotărât să mă ridic și să spun ce am pe suflet. Așadar, astăzi vreau să vă supun atenției trei situații în care se vede clar cine e șeful și cum trebuie privită de fapt problema.

1. Magazinele – ai observat cum arată orice magazin indiferent de specifiul său? Nu? Păi îți spun eu, 90% din produse sunt pentru femei. Oriunde te-ai uita, hiane, alimentare, cosmetice, chiar și pompe funebre, totul este 90% feminin. Da, chiar și pompele funebre! Păi câți bărbați înnebuniți de felul cum le stau pantalonii ai văzut? Extrapolând, crezi că s-ar strofoca vreunul dacă ar avea coșciug bej în loc de venghe? Sau dacă i s-ar vedea vata din nas? Eu zic că nu. Nu le pasă de asta nici când sunt vii, darămite după ce se fac tari. Pentru noi ar fi simplu să alegem ce fel de haine să punem pe mort sau ce cuie să folosim la capac. Nu este la fel și în cazul femeilor. Nu…pentru ele s-au inventat pompele funebre. Ele sunt cele care, atunci când jelesc un mort, se apucă să-i aranjeze și părul. Ai observat? Deci cu alte cuvinte, magazinele sunt teritoriul femeilor și singurele locuri în care putem să cumpărăm și noi fără să auzim voci pițigăiate, rămân cele gen ”pescarul și vânătorul”, atât.

2. La serviciu – așa cum China este noua putere mondială, la fel și femeile sunt noi chinezi ai locului de muncă. Întotdeauna se va găsi una care să muncească mai mult și care să fie exemplu pentru ceilalți. Pentru că se simt puternice și știu asta, femeile își permit să ridice mereu standardele pe direcții inutile. Nu contează că tu poate reușești să-ți optimizezi timpul și să-ți faci treaba mai ușoară atâta timp cât ai o colegă care muncește de patru ori mai mult cu aceleași rezultate. Întotdeauna ea va fi cea care muncește și tu cel care fute timpul și partea proastă este că nici nu se jenează să observe cu voce tare acest aspect. Nu mai vorbim dacă mai nimerești și-un șef cu țâțe. Nu am auzit până acum de un bărbat hărțuit sexual de șefa lui. Când vine vorba de femei, pfff!!! E vina ta că ele vin cu sutiene push-up și-ți acoperă tot biroul cu ele. Asta înseamnă, fraților, putere. Dacă ție ți se scoală cumva mătărânga și se observă prin pantaloni, ești etichetat ca fiind obsedat sau curvar, ele, în schimb, au voie să-și poarte țâțele pe afară și să vină cu cracii goi până sub cur.

3. Teatrul – se spune că cea mai mare realizare a diavolului este aceea că a convins omul că nu există. Femeile sunt considerate sexul slab și zi de zi ni se repetă, psihidelic aproape, că o femeie nu ar trebui atinsă nici cu o floare. Păi, cum să pun eu botul la așa ceva? Așa arată o persoană slabă? Gândește-te numai la cât de rău trebuie să doară să-ți smulgi părul de pe cele două picioare și uneori chiar și pe cel de pe garofiță. Păi tu ai putea să-ți smulgi părul de pe oo? Păi nu. Păi atunci, cine e sexul slab? Îți spun eu: tu. Să continui? Tu, dacă te constipi pentru 2-3 zile și trebuie la un moment dat să dai afară un dop de diametrul unei suzete, ești terminat. Ele nasc. Își măresc găuricea cam cât ai tu pixul de lung și asta este, din punctul meu de vedere, cea mai bună demonstrație de putere. Lacrimile, emoțiile și restul sunt doar teatru menit să te facă să te simți și tu puternic și să ai un randament mai bun. Manipulare.

Sunt multe de spus pe tema asta, mult mai mult de dezbătut, da’ îmi suflă în ceafă colega de pat și vreau să mănânc și mâine. Mă opresc însă aici și te las pe tine să-ți imaginezi o lume în care bărbații au puterea, eu nu mai am voie… așa am primit ordin.

Italianul şi cartea de credit

Scris de Victor

Am fost întrebat recent de către un vechi şi bun prieten redescoperit de curând (salut Vali) dacă în timpul şederii mele în Italia, m-am simţit vreodată victima ideilor preconcepute ale macaronarilor cu privire la români. Şi mi-am adus aminte de o întâmplare întâmplată la ultimul meu loc de muncă. Eram angajat la o firmă de construcţii a cărui patron era un bătrânel (72 de ani) foarte simpatic şi de treabă. Departe de a fi ursuz (când situaţia o cerea, putea să istorisească ore în şir fără să se oprească şi fără să se repete), de obicei era tăcut. Ca şi mine de altfel. În puţinul timp în care stătea cu mine la birou (în medie 2-3 ore pe zi) abia scotea două vorbe. În rest stătea cu privirea pierdută dincolo de geamul ce dădea spre stradă, adâncit în gândurile lui. Iar eu îmi făceam treaba sau rupeam PC-ul în două cu RPG-uri, NFS, Heroes IV şi alte rahaturi de genul ăsta.
De la un timp însă, acest raport profesional perfect începu să fie tulburat de apariţia inoportună în peisaj a ginerelui bătrânului, care, pasămite, trebuia să înveţe rosturile afacerii pentru a o prelua. Se vede treaba că moşu’ meu avea gânduri de pensionare. I-or fi fost suficienţi 50 de ani în breaslă, dacă ar fi să mă iau după ce se lăuda el. Ei bine, puţoiul ăsta de giner-su, un ins tare limitat şi încuiat de felul lui mă întreabă într-o zi, în timp ce stătea lângă mine să vadă dacă am calculat bine o factură (calcula Excelul automat, boule!):
– Auzi? Da’ tu ştii să clonezi cărţi de credit?
Nu pot să vă descriu amestecul de superioritate şi ironie care i se citea pe moaca de broască atunci când m-a întrebat asta. Fără să ştiu dacă să râd sau să mă enervez (de fapt mint, mi-aş fi dorit să-i scap în cot în muie, de-ăla sănătos, care să necesite reconstrucţie facială, dar n-am făcut-o; era criză, de unde alt loc de muncă dup-aia?) îi răspund pe un ton neutru:
– Nu.
– Păi să înveţi! continuă el. Nu vezi la ştiri că toţi românii ştiu?
Nu am avut prezenţa de spirit necesară să-i spun: “Păi da, bunicu’ ştia. L-a învăţat şi pe tata. Da’ io m-am specializat în phishing. Ia verifică-ţi contul!”. Faza cea mai tare este că eu chiar ştiu să clonez cărţi de credit deşi nu am făcut-o niciodată. Dar nici asta nu am putut să i-o spun.
Oricum, în loc de epilog al poveştii, mai târziu individul a încercat să tragă pe sfoară la salariu pe un muncitor din firmă. Român de-al nostru mai tuciuriu un pic. Şi compatriotul l-a învăţat cum stă treaba cu proverbul românesc “Nu vinde castraveţi grădinarului” înfigându-i un capsator în chelie şi înfigându-l pe el într-un perete de rigips. S-a lăsat cu vreo opt copci în două locuri diferite şi cu redecorarea birourilor. Sweet retribution.