Arhive blog

Inventivitate – Victor

”Să te ferească Dumnezeu de prostul harnic!” zice o vorbă din bătrâni. Când prostul ăla mai poartă și uniformă, cred că nici Șeful Îl Mare nu te mai poate ajuta. 😀

Scris de Victor

Am un amic care-i instructor auto şi are o şcoală de şoferi în Măcin. Într-o zi, e oprit în Brăila de către un tablagiu de-ăla de modă veche, din generaţia Postelnicu, pentru un control de rutină. Omul se dă jos din maşină, prezintă documentele pentru control,etc. Tot “tratamentul” regulamentar. Maşina poliţaiului era trasă pe partea cealaltă a drumului. Exact între două intersecţii cu treceri de pietoni, cam la o distanţă de 200 de metri de fiecare. Cum poliţaiul nu avea staţie mobilă, îi zice amicului meu să-l urmeze la maşina poliţiei pentru a-l verifica cu ajutorul staţiei din maşină. Traversează amândoi strada, ajung acolo, garcea “îl dă prin staţie” şi primeşte răspunsul. Totul mai mult decât în regulă. Miliţianu’ se scarpină în cap, se uită la amicul meu şi-i zice:

– Bă, în bază eşti bine. Da’ io tot vreau să-ţi dau amendă. Că nu mi-am scos pârleala pe ziua de azi. Imposibil să nu te prin io cu ceva.

Amicul meu pe jumătate amuzat pe jumătate şocat:

-Hai, domnule, că nu ai cu ce să mă prinzi. M-ai verificat în bază, sunt ok, n-ai ce-mi face. Hai, dă-mi actele că mă grăbesc.

Organu’ – neînduplecat:

– Stai, mă aşa că nu ai cum să fii perfect. Trebuie să-ţi găsesc ceva. Aveai centura pusă?

– Aveam.

– Am văzut că aveai. Da’ mă gândeam că poate ai uitat.

De-odată se luminează la faţă. I s-a aprins un beculeţ:

– Gata, ştiu. Nu-ţi merg stopurile de frână.

– Merg, domnule, cum să nu meargă.

– Merg?

– Merg.

– Ia du-te şi apasă frâna să văd.

Amicu’ ăsta al meu se conformează, ca să nu mai piardă timpul cu gâlceava, sperând că după ce îi demonstrează că este “în regulament”, poliţaiul îi va da liber. Ştia cu siguranţă că stopurile îi merg, doar era maşina de la Şcoală, cu care făcea orele de condus, pusă la punct în cel mai mic detaliu. Traversează sigur pe el strada, urcă în maşină, apasă pe frână… Organul strigă de pe partea cealaltă a străzii:

– Da, mă, merg. Vino-napoi!

Traversează omul înapoi şi îl găseşe pe garcea scriind în blocul de procese verbale.

– Ce faci, domnule?

– Cum ce fac? Îţi dau amendă.

– Păi de ce? Ai zis că merg stopurile. Sunt în regulă.

– Păi maşina e în regulă. Da’ tu ai traversat prin loc nepermis. De două ori. Ţi-am zis că găsesc eu ceva să-ţi dau amendă? Hai, semnează aici!

Nu-i aşa că vă simţiţi în siguranţă cu astfel de oameni a căror unic scop este să ne protejeze de hoţii, înşelăciuni, abuzuri şi alte activităţi ilegale?

Examen la şcoala de şoferi

Azi e joi. Femeile-s la putere! Dar nu de oricare, ci de-aia cu ”cai” în față. Cu alte cuvinte, doi colaboraci cu fustă, măsurându-și forțele cu misoginii ăia în uniformă polițiștii români. De obicei, învingem. Dar nu neapărat de prima dată! 😀

Scris de Redsky

N-am fost niciodată o împătimită a volanului; am considerat condusul o necesitate. Aveam la vremea aceea două maşini la dispoziţie (nu ambele ale mele!) deci era loc de dat în stambă şi mi se iţise o provocare: pot sau nu să reuşesc?

După o şcoală uşurică şi halit manualele cu tot cu scoarţă, m-am prezentat la examen. Am dat sala şi am luat-o cu brio (a fost de departe cea mai simplă teorie de învăţat din cariera mea de piatră de examene de până acum).

Ne-am încolonat, maşini şi aspiranţi la titlu, şi am demarat uşurel. Spaima cea mai mare era o oprire în pantă, chiar la câţiva metri de ieşirea din curte. N-am fost eu prima; am făcut o cruce în gând şi mi-am calibrat ochelarii ca să văd ce se întamplă mai departe. Drumul până la şoseaua principală era un fel de alee fără semne de circulaţie sau dungă de demarcaţie a celor benzi. Vreo câteva tinerele se tot urcau, conduceau 5 metri şi coborau radiind din toţi obrajii. M-am gândit:”Hai că-i ok, asta pot s-o fac şi eu!” Atâta, că zona cu peisaj simplificat s-a terminat şi am intrat într-una din cele mai tranzitate căi de intrare în oraş: Calea Sagului. Hait! Se complică situaţia. Deja inima îmi urcase în gât, presupun, altfel nu-mi explic cum pulsa printre amigdale; mâinile îmi transpirau abundent; o timidă baltă se iţea pe podeaua maşinii, iar urechile îmi vâjâiau de parcă mergeam cu un avion incomplet izolat fonic. (Da, ştiu că nu există, dar eu simt complicat!).

La un moment dat, poliţistul-examinator a coborât şi a dispărut într-o clădire de pe marginea drumului unde se comercializau maşini. Acum, privind cu maturitate în urmă, înclin să cred că a făcut un drive-test prin oraş la oră de vârf, cu mici devieri de drum Lugoj-Buziaș-Arad, altfel nu-mi explic cum a putu să stea mai mult de o oră înăuntru. Timp în care eu, aţi ghicit! am fiert la foc mic, înăbuşită de emoţii şi aproape isterică de stres şi dorinţa de a-mi arăta “ne-cunostinţele” în materie de condus. Cu totul neaşteptat ,a apărut turbat şi a lătrat duios: ”Dă-i drumul”. Am demarat domol şi am intrat în modul exersat la şcoală, ajungând într-un trafic aglomerat la maxim, printre camioane şi tot felul de maşini turate şi încinse de atâta vânzoleală. Tipul spumega în continuare şi m-a gratulat cu o remarcă acidă: ”Să nu te mai prind că pui frână cu ambreiajul!” Ei,da! acesta a fost momentul în care m-a rupt în două. La vremea aia habar n-aveam că se poate pune frână şi fără, şi mă uitam în teroare crescândă cum se apropie maşina din faţă. Gâtuită şi periculos de aproape de a mă face pilaf, întreb: “Acum pot să pun frână?” Examinatorul a urlat furibund:  “Normal!!!”

Nu mă descurc prea bine cu cei care urlă extrem de aproape spre direct, în urechile mele, aşa că piciorul de pe acceleraţie a început să tremure convulsiv şi maşina să moară, de vreo 100 ori în 3 secunde. Totul a culminat în sensul giratoriu unde ar fi trebuit să dau prioritate unui autobuz, dar cred că, după atâtea urlete, putea să vină și Intercity de Budapesta, cu 50 de vagoane de marfă, că nu m-aş fi prins că trebuie să-i fac loc! Drept urmare, m-a poftit jos şi mi-a urat “Te pregăteşti şi vii data viitoare!”

Am fost devastată, înfrântă şi umilită la modul superlativ pentru mai multe vieţi. Adevărul e ca habar nu aveam să conduc, eram nesigură si obişnuită să execut întocmai ceea ce comanda instructorul, fără sa-mi folosesc mintea. Aş fi fost o particulă browniană,mişunând periculos într-un univers ale cărui legi nu le cunoşteam destul.