Category Archives: Seralu și fefeu, neică!

Mare scofală!

Scris de Didina.

Cică cucuoana aia cu nume lung pleacă la Vineția. La carnavalu ăla cu măști. Drept să zic, dacă vrea să vadă de-ăia, mai bine vine la mine în Rahova, unde deschid în mai fiece sară mascații. Ba că-i prind pe-a lu Ciufulete că fură corent, ba că i-au turnat alde Cataroi pe ăia a  lu Turbatu, că nu sa-u înțeles la bani, ba sen-căierară muie rile alea de-și fac treaba pe centură…

Și dacă vrea baltă-n curte, păi o duc la Motățăi, unde mă duse Barilu să mă prezinte la ăi bătârni, acu-s fo doi ani. Un sfert de sat era sub apă, da cine să dea la pompe, că ei aveau trabă. Adusese ale lu Lică Tescovină o ruletă de-aia pe patru roți, transformată în bar, că lumii ierea frig și avea nevoie de combustibil. Și statu ăsta: le-a dat pompe, da nu și cine să tragă la manivelă!

Apăi, sinceră să fiu, na-ș bate io atâta drum numa ca să văd nește case cu apă la subsol. Că doar și blocu nostu tot așa îi. Plus că noi avem și țânțari, nu-i omorâm cu inpesticide ca ăia. Dinpotrivă: încercăm să ne înpretenim cu ei, poate io-m domestici. Sau măcar io-m dresa să-i muște numa pe dujmani, nu și pe noi.

Cică în palatele alea locuiesc numa nobili, de-ăia cu sânge albastru adecă; artistocrați. Păi avem și noi de-ăștia cu buzele vinete și palmele albe. Și tot nume de prinți și prințese au și ei: Cezaru, Voievodu, Sultana, Prințesita, Șeherezadu… Și tot așa se dau în vânt dupe muncă ca ăia. Și tot în palate stau și aci…

Da, da ăia au, în plus porumbiei în piața aia din centru. Mii de iei și alta nu! Aici nu mai semănăm deloc; mai ales pân zonele alea pe unde umblă mai des ”artistocrații” noștii. Că au o foame în iei de nu le-o potolește nici raionu de zburătoare din Cofland. Și o iuțală de mână de zici că-s toți copiiii lu Iozefini ăla de la circ. Deci aici nu mai semănăm deloc, d-an rest, suntem leiți vinețieni!

Zăcui

Am lipsit fo câteva zile, da nime no băgat de samă. Am fo răcită. Și m-am dus la medica de familie. Care erea și ea cu nasu-n batistă și behăia de mai mare mila. Păi, cum să mă-ncred io în una care nu se știe păzi și trata… Așa că am luat conced de la iea, da rațeta am aruncat-o, cu na-vea cum să-mi facă bine dacă iei nu i-a ajutat.

Așa că ma-m tratat cum știu io. Rădiche neagră cu miere. Ceai de ceapă. Vin șiert. Fracție cu Galenica. Prișniți cu semințe de muștar. Supă de pui, cum am cetit io pe blogu lu aia cu nume lung, de la unu chichiu; numa c-o ieșit cam diluată, că cada mea îi mare. Sirop de brad și de cătină. Echinacaceeia. Aspirină, da nu dea-ia a săracului, că Barilu îi pe teren, deci na-re cine să mio administreze (ne-ologism!) Și stat în pat, de mi-o ieșit os pân os.

Și dacă tot am zăcut, mam uitat la teveu. Na-i domle ce vedea acolo, că mă și mir că-și perde unii toată ziua cu iel. Numa gagice despuiate, că te și miri de unde au atâta piele de dezgolit pe frigu ăsta. Na-m văzut atâtea ugere de când îi pășteam cireada lu Fichiu a lu Gorobete de pe linia principală… Fătuci de-alea cu buzele umflate cu colagene, de parcă și-ar primi-o întruna peste bot. Mia-duc aminte că la noi la țară toate alea buzatele erau luate în râs. Da uite că la orășeni le place. La-m auzit pe un pisicanalist zicând că ie o tendință sado-mască refutată. Adecă bărbaților le-ar cam place să le-o tragă; peste bot adică;  și lor, la gagice adecă, să și-o primească. Păi, decât așa, mai bine-l colagenez io pe Barilu decât iel pe mine. Că doar și io am dos de palmă și pumni, nu numa iel. Șam văzuto și pe Mudrea aia, când să se urce pe o sanie. Cică nu vrea cu Anastasa-aia-zimentala, că să rupe atelaju sub iepe iele. Normal, că cel mai inteligent cedează (ne-ologism!) mereu. Și la-m văzut și pe sfătosu ăla de mogul de la Antene, da nu prea mult, că aveam cinstită și așa se mai sâsâia, de trebia să merg la baie din cinci în cinci minute, că mă trecea imperios (știți voi: ne-ologism!).

Cam ăsta fu concedu meu, că trebuii să-l întrerup, că mă sună Pamela să mă cheme la treabă. Ai de capu meu, că nu li sa-r lega mopu ăla de mâni nici din greșeală și or scrumat și în castronu cu murături, numa să nu golească scrumierele alea. Da nu stau mult, că tre să ajung acasă, că ma-m apucat să cetesc di pe o carte primită de la Papa: ”Limba noastră-i o comoară”.  Are cam multe poze și schițe, da sper că nu-i cu măscări, că-l știu om serios. Iar dacă nu ie, o să trebuiască să-mi demonstreze!

De ce urăsc eu slănina!

Văzând că până şi Didina s-a încumetat să-şi lase mopul şi să se apuce de scris, Pamela s-a  gândit să-şi reprogrameze şi ea şedinta de Pilates şi să scrie câte ceva. Chiar suntem curioşi…

Am să mă efortez puţin pentru că, recunosc, n-am mai scris nimic încă de când am terminat Spiru Haretu’!

Aşadar, am să vă vorbesc puţin despre colegii mei de gimnaziu. Înainte de toate, trebuie să fac menţiunea că am studiat la cel mai tare liceu din oraş, dar nu pentru că aveam eu cine ştie ce rezultate spectaculoase la învăţătură, ci pentru că ăla era liceul de care aparţineam, adică prin zona aia locuiam, c-aşa era înainte, nu se dădea examen şi pentru intrarea în clasa a V a.
Pe acelaşi criteriu au ajuns şi colegii mei la liceul ăsta – cu alte cuvinte, eram o adunătură pestriţă de vecini de cartier. Oricum, eram, de departe, cea mai frumoasă şi mai inteligentă dintre ei, ca întotdeauna de altfel.
Nu pot s-o uit pe colega care ocupa banca a treia de la lângă fereastră . Repeta a patra oară clasa a şasea şi era îndrăgostită lulea de un vatman pe numele lui: Viorel. Cât era ziulica de lungă se iţea la fereastră în aşteptarea fătului frumos ce avea să vină călare pe tramvaiul 213, iar când acesta apărea în sfârşit, se apuca de nebună de lălăit cât o ţineau plămânii: „Viorel al meeeeu! Viorel al meeeeeu”, bineînţeles fără să conteze câtuşi de puţin că-i un profesor în clasă. După ce Viorel, depăşea aria ei de acoperire vizuală, punea mâna pe andrele şi se apuca nestingherită de împletit. Frac-su, coleg şi el cu noi, îl imita cu succes pe răţoiul Donald, fireşte, tot în timpul orelor, astfel că profesorii, ajunşi în pragul nebuniei, odată terminată ora de curs apucau cu repeziciune catalogul,  îşi făceau o cruce mare şi aproape-n fugă ţâşneau pe uşă!
Nebunia mare era însă în pauze. Grăsanul clasei îl chinuia pe ăl mai pricăjit dintre colegi, un altul, cum suna de pauză, punea mâna pe cridă şi se apuca de mânjit tabla, dar cel mai ciudat şi mai nesuferit era ăla de-şi scotea pachetul cu mâncare din geantă şi se apuca de aruncat în colegi cu bucăţi de salam, şuncă, pâine sau ce naiba-i mai punea mă-sa acolo. Odată a aruncat c-o bucată de slană în mine, ocazie cu care a început toată clasa să râdă. Eu nu înţelegeam nici de-o culoare ce-i aşa amuzant şi de ce nu se mai opresc naibii din râsul ăla devenit isteric între timp, neştiind că bucata aia nenorocită de slană rămăsese lipită de obrazu-mi fin ca de piersicuţă (cum e şi acum). Bineînţeles că zevzecii ăia nu s-au prins că individul făcuse gestul ăla pentru că era topit după mine, aşa că faza asta a făcut înconjurul liceului şi nu mi-a fost deloc uşor să accept pentru o bună bucată de vreme,  postura de Popa Prostu. Spre nefericirea lor însă, toate astea aveau să dispară odată cu începutul relaţiei mele cu Marin. Dar despre asta, altă dată.

Cum vă place?

Postarea aceasta ne-a fost inspirată de Turambar, care zice că dacă te uiți la imaginea asta mai nu știu cum, vezi nu știu ce. Așa că am consultat-o pe colega noastră Didina, care, nu știm ce-a priceput ea din cererea noastră, dar de răspuns, ne-a răspuns destul de on topic. 😀

M-o luat așea mai pe departe cucoana aia cu nume lung, aia cu căldura… ”Auzi Didino, da tu cum crezi că e mai bine: mare și tare sau mică și vioaie?” Mda, drept să zâc, din partea ei mă așteptam la alte întrebări da nah, asta știe, asta cunoaște!

Deci cum îi mai bună? De unde cucului să știu, că na-m avut decât vreo… stai să număr… Mda, deci na-m avut decât vreo câteva esperiențe dea-stea.

Deci, e bine să fie numa potrivită. Adică… Ptiu drăcie, da ce subiect de gândire mio dat asta!

S-o luăm cu lojica, că la asta-s imbatabilă! (Aha, credeaț c-am oitat că de-acu o să vă țân numa-n ne-ologisme!) Pe scurt, nu-i bine să mesteci cu lingurița în hârdău, da nici cu făcălețu în țoiu de țuică, ați preceput? Iar de tare, să fie numa atâta cât un cremșniț cremvușt… La limita cu ”Ia forma da nu se-ntărește!” Da la limita aia de sus adecă.

Că tot vorbim de făcăleț. Eream de-o Sfântă Mărie la o mânăstire. Tomna cân se făcea magiunu. Pusasără pe niște pirostrii un ceaun de-ăl mare pe care îl umpluseră cu prune. Na-veam ce face, așa că am stat o vreme și l-am urmărit pe călugăru ăla cum mesteca în iel. Măiculița mea! Să vezi ce se  mai învârtoșase bietu di iel! Pe măsură ce mesteca, i se vedea din ce în ce mai bine făcălețu ăla… Nu știu, din cauză că scădea fiertura aia… Sau di la efort. Și se-nroșise ăla și i să îngroșaseră vânele gâtului de ziceai că nu mai ie mult și dă în dambla deși erea cam tinerel; și cu barbă dea-ia mătăsoasă, neagră și creață, ca… Mda, creață și neagră. Și vânos! N-am stat să văd până la capăt, că m-o loat de-o aripă Barilu și m-o dus în cameră. Cică io eream de vină, că stăteam așa… indecent pe bancă. Da, da, so creadă iel! Păi călugării eștia s-or lepădat de mult de cele lumești. Iel nu putea să vadă-n mine decât o soră, nu o fomeie răscrăcănată acolo pe bancă. Așa ie dacă te duci la mânăstire cu necucernicii. Văd numa rău în orce!

SADA

Nu știu ce concluzii ați tras voi din discuțiile pe tema limbajului folosit pe acest blog, dar colega noastră Didina și le-a formulat pe ale ei într-un mod chiar elegant. Fata asta evoluează uluitor de rapid. Se pare că simplul fapt că stă în vecinătatea noastră o motivează să devină o persoană mai cultă, elevată și intstruită. Chiar și doar pentru atâta lucru și tot merita să facem acest blog.

Scris de Didina

Ieri sa-pucară buimacii eștia să ia pulsu la comentatori, de parcă iereau volontarii ăia care-și coc creherii vara pân parc și le ia la lume tensiunea. Cică dacă pot sau nu să vorbească porcos pe blog. Am încercat și io s-ămi esprim opinia, da na-veai loc de limbutele și guralivii ăia, așa că am decis să le dau exemplu și să folosesc dea-cum numa limbaj deă-la escavat. Escamtotat. Elevant, adecă. Așa că ma-pucai să studiez.

Deci. Pe sară dădui s-aprind aragazu, să coc niște bulughine și să fac un borșuleț de găină, că se-ntoarce Barilu acasă și nu  se face să-l aștept cu dinaintea goală. Așa că am scos la dezghiețat galița de mi-o trimesă muma de Crăciun și na-vui timp s-o fac, că… n-avui, punct. Loai chibritele și scăpărai un băț. A naibii! În loc să ia foc, o făcut artefacte de-alea cum fură pe cer de revelion. Adecă o loară în mai multe derecții, pintre care și pe rochia mea a noo, că uitasem să-mi pun șorțu. Sită o făcu! Ieczact colo, unde se văd… unde se văd, ce mai! Și atunci am avut o eventrație… e relevație… o revelație: iote așa-s și gândurile omului!

Să vă iesplic!

Te duci, de-o pildă, în cămară se iei oțetu. Când dășchizi ușa, vezi că-s plini păreții de molii, așa că vrei să iei pămătufu de praf să le aduni. Da cân ajunji în debara, vezi că deterjentu îi gata să pice di pe raft, așa că faci o țâră  de ordine pea-colo, ocazie cu care ocservi că soluția de șters geamurile îi pe sfârșite, așa că trebă neapărat să iei alta. Așa că te întoci în bucătărie și o adaogi  pe lista de pe friogioder, care oricum îi de-o lună acolo, da tot na-i cumpărat încă nica din ea… care  friogioder n-ui chear curat, așa că-i tragi rapid o cârpă pe fațadă, da aplecând-ute să-l speli mai jos, vezi prafu de sa-dună supt dolap, așa că iei mătura ș-il strângi, că nu vrei să zică lumea despre tine că iești fo îngălată… Și uite așa mai departe, așea că la final ajungi să nu mai ști de unde ai plecat și unde vrei să ajungi. Ma-m informat! Îi zice Sindrumul Atenției Deficitare la Adulți. Adecă SADA. Așa că vreau să mă puneț  și pe mine acolo printre academicienii buimaci, sub Papa, cu ocservațiile mele practice. Și cu ne-ologismele de le subliniai cu roș acilea. (Mă uitai în dex,  da nu crecă îi corect cum scrisară iei într-un cuvânt: neologism. Ca și neurolog, care crecă tot greșit îl scrisară. Tătă lumea știe că doftorii se împart în doo categorii mari: urologi și ne-urologi, adecă cardeologi, oftamologi, dermatologi, alergologi, iendocrinologi…)

Despre destin și soartă

Colega noastră Didina pare ușor abătută în ultimele zile; muncită de gânduri, ar fi mai corect spus.  Parcă nici clorul n-o mai atrage ca pe timpuri. Stă mai mereu într-un colț al camerei, concentrată, notând ceva cu febrilitate într-o agendă uitată de unul dintre vizitatorii noștri, într-o seară, după niște… discuții prelungite și pline de… substanță. Cândva, poate, ne va face și pe noi părtași la rezultatul zbaterii ei fără îndoială intelectuale.

Scris de Didina

De când lucrez cu eștia în echipă, am învățat săm-i pun întrebări, că răspunsuri găsam și înainte când nu mi le puneam.

Deci, intrai ieri în magazie, că cătam ceva. Un ciocan, că se înțăpenisă o clanță, că trag eștia de ușe ca apucații… Și-mi picară ochii pe lopata de dat zăpada. Și când o văzui, mă păli melanconia. Da, bre, eczact așa fu. Că ce soartă crudă are iea primăvara și vara și toamna, cân nu-i de nici o trebuință la nimenea. Iea și săniuța, patinele, șchiurile și șoșonii.

Cum stă iea lopata aia stingheră cân afară-i cald și vreme bună! Mai rău ca un costum de baie cân îi zăpadă afară. Că de cân cu pișcinele eștea acoperite, costumu ăla încă-l mai poți purta și în extractsezon, da cu lopata de zăpadă ce faci cân îi soare și uscat? Poate doar să te împiedici di iea, că așa se ntâmplă când na-i nevoie de ceva. Tot în picioare-ț stă. Ba o mai și înjuri dacă iești cu capsa pusă. Ș-io zvârli din drumu tău. Și poate co și strici, că plasticu ăla din carei făcută îi castrant, adecă dacă-i mai vechi se spage sau se știrbește cum îl atingi.

Așea și cu oaminii. Cât îs tineri ș-in puteri, toți trag de iei. După ce îmbătrânesc, devin așa ca o povară și încurcă pe toată lumea. Ca la eșchimoși: cân nu mai au dinț în gură, îi pun po plută și le dau drumu pe apă, cu ceva mâncare și beutură la iei. Da ce să întâmplă mai departe cu iei, nime nu știe, că nu sa întors niciunu dea-colo să ne spuie. Ca di pe lumea ailantă. Că nici dea-colo nu se întoarse nime până acu. Ba mint! Se! Ionu lu Zgaibă a lu Țepeneag de supt deal. Că numa ăla se trezi a doa zi după ce lo declarat doftoru mort. Tomna cân îl jelea bocitoarele mai cu foc. Ăsta erea așa de plin de păcate, că nici în Iad n-a mai găsit loc, așa că sa întors pe pământ. Dea-tunci îi zice toți Nemuritoru. Da. Nemuritoru lu Zgaibă a lu Țepeneag.