Category Archives: Opus Gregorius Cassius

Pe cruce

Ieri m-a durut capul toată ziua. Am stat sâmbătă seara până târziu și am jucat poker cu niște amici și cu un preot catolic care ne-a golit de bani pe toți.

Părintele Flaherty, căci despre el este vorba, e un tip dat naibii. Știu, nu e cea mai bună caracterizare pe care o pot face unui popă, însă credeți-mă, e singurul tip pe care l-am văzut curățind de bani cu nonașalanță pe toții partenerii săi de poker, etalând succesiv toate combinațiile câștigătoare, de la trei perechi la careuri de ași, cu o siguranță de sine demnă de concursurile internaționale de la Las Vegas.

Îl urmăresc pe preot la masa de poker de luni de zile, pierzând regulat în confruntările directe cu el, dar cu prețul studiului și al satisfacerii unei curiozități care mă macină din prima seară în care l-am cunoscut: trișează sau nu? Și dacă da, cum reușește să ne păcălească pe toți? Nu poartă mâneci lungi, nu duce mâna sub masă sau la ureche, nu se scarpină la nas și nici nu pare suspect că ar deține vreun mijloc de a vedea cărțile celorlalți. În fiecare sâmbătă seara, în micul său apartament, preotul Flaherty reușește să ne golească pe toți de micile economii făcute în timpul săptămânii pentru jocul de poker și de fiecare dată, invitații pleacă siderați și cu dorință de revanșă pentru jocul viitor.

Cum vă spuneam, sâmbăta trecută părintele Flaherty nu a făcut excepție de la regulă și ne-a curățat rând pe rând de micile noastre economii săptămânale. Jocul s-a terminat totuși târziu deoarece Sfinția Sa este o gazdă excelentă, ne servește cu băuturi fine și delicatese precum și cu o grămadă inepuizabilă de bancuri mai mult sau mai puțin fără perdea. Invitații au plecat unul câte unul însă eu, ros de curiozitatea de a afla succesul la poker al distinsului meu amfitrion, am rămas ultimul și sub pretextul de a-l ajuta pe părinte să golească scrumierele și să spele paharele și vesela, m-am gândit să-l iscodesc despre metodele sale de câștig.

”Părinte, ai avut succes și în seara aceasta”, încep eu discuția, ”probabil te-ai rugat fierbinte azi la Cel de Sus să-ți dea cărțile potrivite la fiecare mână…” . Părintele Flaherty râse zgomotos: ”Ei, doctore, crezi dumneata că Dumnezeu mă ajută la cărți? Nici pe departe, dragul meu. De fapt, să știi că Cel de Sus nu se implică în lucruri gen jocuri de noroc, loterii și chestii din astea.”

Își aprinse o țigară de foi și continuă: ” Dacă te rogi la Dumnezeu să-ți dea noroc la cărți sau la loto nu rezolvi nimic. Atotputernicul se debarasează de chestiile astea și le deleagă pe cele două ajutoare ale Sale, Norocul și Destinul, să rezolve aceste probleme pe care El le consideră murdare. Dumnezeu are alte planuri cu noi, Fiule… Trebuie doar să știi să te rogi și mai ales, ca rugăciunea ta să se refere la ceva ce știi că poți duce… E important să știi care-ți sunt limitele și condiția atunci când ceri ceva Celui de Sus”.

Părintele Flaherty se așeză pe fotoliul său preferat, pufăi din țigara de foi și zise:

”Să-ți spun o pildă: Era odată un tânăr pe nume Dominic ce locuia într-un oraș mare și frumos. În centrul acestui oraș se înălța un monument dedicat Mântuitorului: o cruce impunătoare, făcută din lemn,  pe care se afla Iisus răstignit. Mulțimea care trecea prin centru se oprea întotdeauna pentru câteva clipe, rostind o rugăciune și închinându-se. Unii se rugau petru sănătate, alții pentru viață mai bună iar alții pentru iertarea greșelilor ce le-au făcut cândva.

Dominic, în drumurile sale zilnice prin centrul orașului, se oprea și el lângă crucea impunătoare și o admira tăcut, departe de mulțimea care se ruga. El avea o dorință fierbinte în sufletul său dar îi era rușine să i-o mărturisească Domnului. Până când, într-o zi, fiind singur lângă crucea impunătoare de lemn, îndrăzni și se rugă astfel: ”Doamne, te rog fierbinte, ajută-mă să fiu în locul Tău acolo pe cruce, măcar pentru o zi…” Dominic s-a rugat astfel mai multe zile și săptămâni la rând, până când într-o bună zi, Mântuitorul i-a vorbit de pe cruce astfel: ” Dominic, ți-am ascultat ruga fierbinte și M-am hotărât să ți-o îndeplinesc… Vei sta astăzi în locul meu aici, sus pe cruce, cu o singură condiție: să nu scoți o vorbă! Nici măcar una! Accepți?” Dominic, copleșit de emoție și de importanța momentului, acceptă condiția Mântuitorului și, în clipa următoare se trezi sus pe cruce, de unde putea privi mulțimea care venea și se ruga în fața crucii de lemn, fără să sesizeze schimbarea ce avusese loc.

Spre amiază, când piața era pustie,  un bogătaș trecu cu pași repezi prin fața crucii, făcu repede un semn de închinăciune și, din cauza grabei, scăpă din buzunar o pungă plină cu bani de aur. După câteva clipe, un om sărman trecu și el prin fața crucii, se închină, observă punga de aur și o luă fără să-l observe nimeni, în afară de Dominic, cel care se afla pe cruce în locul Mântuitorului. După alte câteva clipe, se apropie un tânăr marinar care se așeză în genunchi pentru a se ruga. Dar bogătașul, care sesizase pierdera pungii valoroase se întoarse la locul crucii însoțit de două gărzi de-ale sale pentru a-și recupera banii pierduți. Văzându-l acolo pe tânărul marinar ce se ruga, îl bănui pe acesta de furtul pungii cu bani și porunci gărzilor să-l bată pentru a-l face să o restituie.

Dominic vedea toate acestea de sus de pe cruce. Tânărul  marinar era bătut sălbatic, fără vină, de cele două bestii. Până la urmă, Dominic nu a mai putut suporta nedreptatea și a strigat: ”Opriți bătaia! Nu el este cel care a luat punga cu bani!” În clipa următoare se auzi glasul Mântuitorului: ”Dominic, Dominic, ce-ai făcut? Ai încălcat legământul nostru…” și deodată El își făcu apariția și își reluă locul pe cruce în locul tânărului. ”Doamne, iartă-mă! Nu am mai putut suporta nedreptatea și atrocitatea… nu am mai putut…” încercă să se justifice Dominic. Mântuitorul îl dojeni cu blândețe: ” Vezi, Dominic, eu observ lucrurile acestea zi de zi… Dar să știi că totul era planificat și nimic din ceea ce ai văzut nu era întâmplător: bogătașul se ducea grăbit la un loc de desfrâu, de aceea l-am determinat să-și piardă punga cu bani. Sărmanul care a găsit-o, avea nevoie de banii aceia pentru a-și scăpa soția de la o boală grea iar tânărul marinar bătut măr de gărzile bogătașului, tocmai a scăpat de la moarte: corabia cu care urma să plece, se va scufunda până la sfârșitul zilei într-o furtună năpraznică… Deci, vezi, Dominic, poți să fii aici pe cruce în locul meu, dar nu vei reuși niciodată să vezi lucrurile așa cum sunt ele planificate de Tatăl Meu…”

Părintele Flaherty își încheie aici povestea și oftă: ” Vezi, dragul meu Greg, trebuie să știi ce să-i ceri Domnului atunci când te rogi și, mai ales, să știi că ești pregătit și că poți primi răsplata lui Dumnezeu atunci când El se hotărăște că a sosit clipa să te ajute.”

Am tăcut câteva clipe apoi l-am întrebat: ” Părinte, dar nu înțeleg ce legătură are pilda asta cu metoda ta de ea câștiga la poker”. Flaherty râse din nou plin și zgomotos: ”Nici una, dragă Greg… M-am gândit că poate pilda asta te va face să te hotărăști să vii mâine dimineață la Liturghia Duminicală, că nu te-am mai văzut de foarte multă vreme… Dar dacă vrei să-mi testezi din nou norocul, ce-ai zice să facem o tablă? Uite, te împrumut cu banii ăștia pentru început…” și scoase din debara cutia mare de lemn pe care o deschise și o așeză pe masă.

Am jucat table până aproape de zorii zilei, golind vreo 5 sticle de vin împreună cu partenerul meu de joc. Am pierdut, evident, toți banii așa că sunt mai dator la Părintele Flaherty decât aveam în plan, drept pentru care va trebui ca săptămâna asta să fac iar ore suplimentare la clinică.

Așa cum bănuiți, probabil, nu am ajuns la Liturghie. Oricum mă plictisesc de groază ritualurile ale, iar pe cele câteva babe care participă săptămânal la asta, le-am diagnosticat din priviri, de când le-am văzut ultima dată la biserică. Prevăzător cum mă știți, le-am completat la toate certificatele de deces, cu cauza morții cu tot, fără să pun însă data pe ele.

Publicitate

Trudi

Pe Trudi am cunoscut-o acum câțiva ani, într-o primăvară.  Mai exact, a doua zi după ce doamna Silvia, asistenta mea de la cabinet, a ieșit la pensie, lăsând în urmă amintiri frumoase, mai ales în gândurile doctorilor vârstnici din spital care o cunoscuseră cu toții , în diverse sensuri, începând cu mulți ani în urmă. Printre acești doctori veterani se număra și fostul meu mentor, Dr. Kaplan, despre care v-am povestit acum ceva vreme. O regretam și eu pe doamna Silvia, datorită felului eficient, proactiv și foarte pedant în care își exercita sarcinile de asistentă personală a unui medic zăpăcit, leneș și foarte dezordonat cu actele, programările și alte activități specifice. Ați ghicit, eu sunt ăla.

Conducerea spitalului a hotărât ca locul vacant de asistentă a mea să fie ocupat de Trudi. ” Mă numesc Gertrude, dar mi se spune Trudi”, spuse ea întinzându-mi zâmbind mâna. După ce am făcut cunoștință i-am prezentat pe scurt îndatoririle de bază, restul urmând să le afle pe parcurs. Trudi a păstrat pe tot parcursul conversației noastre un zâmbet natural și optimist care, în mod normal ar fi trebuit să fie molipsitor. Dar nu era cazul cu mine. Tocmai terminasem în mod devastator o relație și nu eram receptiv la farmecele nici unei femei, deși, Trudi era destul de frumoasă. Nu era genul de bombă sau divă, chiar puteai trece cu ușurință cu privirea peste ea, în mulțime, însă dacă ai fi privit-o mai mult de trei secunde, ai fi remarcat trăsături frumoase, fine și un corp atrăgător. Avea sânii mici și fermi, pe care îi ghiceam prin halat, lucru la care mă pricepeam destul de bine. Mâinile ei erau fine, delicate, ochii verzi, conturați cu gust și buze relativ subțiri care păreau sfioase la prima vedere. Nu era foarte înaltă însă avea un corp armonios ale cărui forme nu erau scoase în evidență prea tare de posesoarea lui. Pe scurt, noua mea asistentă nu era genul de femeie care să dorească să se evidențieze prin frumusețea ei, lăsând eventualii admiratorii să-i descopere calitățile în timp.

Trudi se acomodase destul de repede în noul post. Aproape nici nu simțeam lipsa predecesoarei ei, datorită modului în care tânăra ei înlocuitoare își îndeplinea sarcinile. De cele mai multe ori, o depășea pe doamna Silvia în privința felului în care organiza treburile la cabinet, asta datorită și spiritului tânăr și creativ pe care Trudi îl poseda din plin.

Dar pe mine toate acestea nu păreau să mă intereseze la vremea aceea. Cum vă spuneam, tocmai terminasem o relație amoroasă care-mi lăsase răni adânci în suflet, fapt pentru care petreceam destul de mult timp prin barurile și bordelurile din cartier, unde eram considerat un fel de V.I.P. Nu știu cum reușeam să duc o asemenea viață și să-mi pot îndeplini sarcinile spitalicești, deoarece exageram destul de mult cu asemenea distracții.

Deseori veneam mahmur la cabinet, datorită exceselor bahice și sexuale din seara precedentă și găseam pe birou cafeaua tare pregătită de Trudi și lista cu programările din ziua respectivă. De cele mai multe ori, asistenta mea prelua sarcinile mele mai mărunte, chiar și consultații mai uzuale care puteau fi prestate și de studenți. În felul acesta, în mod tacit, Trudi îmi acoperea deficiențele cauzate de mahmureală, pentru a nu mă da de gol și a mă pune într-o lumină proastă în fața conducerii.

Lucrurile au continuat așa luni de zile. Mă afundam într-o lume a mea, plină de fantasme, căutând să-mi alin suferința sufletească prin alcool și compania prostituatelor, fiind convins la vremea aceea că prestatoarele de amor tarifar sunt cele mai sincere iubite pe care puteam să le găsesc. La muncă devenisem destul de neglijent, încărcând-o pe Trudi cu din ce în ce mai multe sarcini, pe care le îndeplinea cu succes în timp ce eu mă trezeam din mahmureală.

Pe neștiute, venise ajunul Crăciunului. Conducerea spitalului ne consultase privitor la bonusurile angajaților iar eu o propusesem pe Trudi pentru o primă, deloc neglijabilă, pe care am ținut să i-o înmânez personal, drept recunoștință pentru ceea ce făcea pentru mine. Primisem plicul pentru Trudi de la casierie și l-am pus în sertarul biroului, urmând să-l dau în seara aceea asistentei mele. Trudi era plecată cu diverse comisioane urmând să se întoarcă mai târziu, pentru a-mi raporta ce făcuse și pentru a-mi da la semnat diverse acte interne. Am profitat de ocazia lipsei ei, am închis cabinetul și m-am dus la barul de peste drum, a doua mea casă, acolo unde prietenii mei de pahar începuseră deja petrecerea. N-am observat când se întunecase, așa că, gândindu-mă că deja ziua de lucru la cabinet se încheiase, am pornit-o pe două cărări spre casă.

Am urcat scările blocului și, în dreptul ușii apartamentului meu, mi-am dat seama că nu am chei. Dezarmat, am alunecat ușor și, sprijinit de peretele de lângă ușă, am adormit. Nu știu cât am zăcut acolo. A trebuit ca o mână micuță dar fermă să mă zgâlțâie bine pentru a mă trezi și a mă face să realizez unde mă aflu. Era credincioasa mea Trudi care, îmi găsise cheile casei uitate pe birou, la cabinet și mi le adusese. ” V-am căutat peste tot domnu doctor, bine că am dat de dumneavoastră că eram la un pas de a anunța Poliția” spuse ea și, icnind ușor mă apucă de subsuori, târându-mă până în dormitor și aruncându-mă în patul cel mare și gol. ”Sunt obișnuit cu asta, spuse ea, am avut un tată bețiv și am practicat sportul ăsta de la o vârstă fragedă”. Își trase răsuflarea câteva clipe apoi începu să mă descalțe. ”Dimineața ați fi avut răni la picioare… Vă descalț, vă dezbrac apoi mă duc la bucătărie să vă prepar ceva… unde aveți dulăpiorul de medicamente?” întrebă ea, voios și voluntar. I-am arătat baia cu un gest inert, iar ea a început să-mi descheie haina, apoi cămașa, fără să ca eu să opun nici cea mai mică rezistență. La un moment dat își apropie chipul de al meu, ne-am privit câteva secunde, apoi am sărutat-o cu patimă.

Nu știu cum ne-am rostogolit în pat, am ajuns deasupra ei și am început să-i desfac nasturii bluzei.  Trudi încerca să se opună, mai mult de formă, asaltului meu pătimaș, începând să gâfâie ușor în timp ce picioarele ei se descălțau reciproc în semn de capitulare totală.

Câteva minute mai târziu priveam amândoi tavanul, apoi, într-o tăcere absolută, Trudi se îmbrăcă încet, apoi se întoarse către mine, mă sărută și se îndreptă spre ușă șoptindu-mi un ”Pe mâine” plin de speranță.

Nu mai știu cât am zăcut în pat în seara aceea. Dimineața m-am trezit, destul de bine dispus și am plecat la cabinet. Trudi era deja acolo și mă întâmpină cu un ”bună dimineața!” plin de vioiciune, urmat de un zâmbet plin de subînțeles. M-am făcut că nu observ asta și am intrat glonț în cabinet, m-am așezat la birou și am reflectat câteva clipe. Am chemat-o apoi pe Trudi în birou și ea a sosit aproape imediat. ”Cafeaua este gata, mai ai nevoie de ceva?” mă întrebă ea familiar. Am privit-o rece, nelăsându-i nici o șansă să creadă că cea ce se petrecuse cu o seară înainte putea însemna ceva. ”Uite, Trudi, doresc să-ți mulțumesc pentru serviciile prestate până acum și te rog să primești acest bonus din partea mea și a conducerii spitalului”, am zis eu înmânându-i plicul scos din sertar.

Trudi m-a privit oarecum surprinsă de atitudinea mea glacial-oficială. Luă plicul și se uită la teancul gros de bancnote din el, apoi spuse un ”mulțumesc” strâns din buze și se duse la locul ei, în antecamera cabinetului, continuându-și munca, cu privirea întunecată și dezamăgită în același timp.

Nu ne-am vorbit toată ziua, de fapt în afară de conversațiile legate de muncă nu lăsam loc unei inițiative de a discuta sau explica ceea ce se întâmplase în apartamentul meu. Seara de Anul Nou am petrecut-o la spital, alături de colegi așa cum făceam aproape în fiecare an de Sărbătorile importante.  Mă abținusem cu greu de la băutură pentru a nu veni deja cherchelit la petrecerea de Revelion așa că, începusem să degust și să ciocnesc pahare cu colegii. Pe Trudi nu o vedeam nicăieri, deși parcă prezența ei la petrecere fusese confirmată de câteva asistente care o văzuseră.

Am găsit-o pe Trudi într-un târziu, plângând undeva între etaje, pe scara de serviciu. Am întrebat-o ce s-a întâmplat, dar ea aplecat de lângă mine și a fugit la etajul unde îmi cabinetul intrând în biroul meu. M-am dus după ea, vroiam să lămuresc o dată pentru totdeauna lucrurile și să tai orice speranță legată de o eventuală relație între noi. Trudi plângând, se întoarse către mine spunând: ” Am găsit un post mai bun la alt spital… Voi începe chiar de pe 3 ianuarie… V-am spus ca să știți!” apoi izbucni din nou în plâns. Am privit-o ușor descumpănit, simțind o ușurare sufletească neașteptată.” Ah, felicitări, i-am zis, mă bucur că ai găsit un loc unde ești apreciată la adevărata ta valoare și…”

”Dacă am nevoie de recomandare îmi veți scrie una?” mă întrerupse ea. M-am așezat la birou și am luat o coală albă de hârtie pe care i-am înmânat-o zicând:” Ai excelat în toate sarcinile, poți să scrii ce dorești și eu semnez”. Trudi luă foaia, apoi se îndreptă spre ușă plângând în hohote. Se întoarse țipând.” Sunteți cel mai rău om pe care-l cunosc!” și ieși în fugă.

Am rămas minute bune pe scaun, meditând oarecum șocat la reacția lui Trudi. Am fost întrerupt de asistenta șefă care și-a băgat capul la mine în birou întrebându-mă: ”Vrei să revină peste câteva zile?”

M-am ridicat de pe scaun și m-am îndreptat spre ieșire. Vroiam să mă re-alătur petrecerii. ” Dacă dorește ea, poate reveni”. am răspuns.

”Dar tu, tu dorești ca ea să revină?” întrebă din nou asistenta-șefă. ”Nu”, am răspuns sec, în timp ce încuiam ușa biroului.

În seara aceea am servit doar cocktailuri nealcoolice. De fapt, socotind băuturile servite mai devreme, a fost ultima seară în care am consumat alcool în cantități mari.

M-am gândit mult la ce mi-a spus Trudi în noaptea aceea. Și sper că am devenit, între timp, un om mai bun.

Eczema

Îmi place să lucrez în spital. Aici vin oameni pe lume. Alții pleacă. Totul se întâmplă aici, în saloane, și bune și rele, iar de multe ori mă aflu în mijlocul acestor lucruri, fapt care mă face să reflectez asupra unor aspecte legate de lume și viață.

De exemplu, zilele trecute, am avut un pacient care a venit la consultație pentru o eczemă. Era ceva banal, o iritație ușoară dar deranjantă, care nu impunea totuși un tratament deosebit. I-am prescris o alifie preparată de farmacista noastră șefă, doamna Otilia, al cărei trup unduios și posterior cu forme divine, ar face-o pe J Lopez să se retragă la mânăstire, de rușine.

Pacientul cu eczema a luat rețeta cu o oarecare tristețe. ”S-a întâmplat ceva?” l-am întrebat. Dumnealui a îngăimat ceva gen ”nu. nu, totul este în regulă” cu privirea abătută și chip mohorât. Am insistat, simțind că ceva îl nemulțumește pe pacientul meu.

Până la urmă, cu insistențe prelungi, l-am convins: pacientul a ridicat privirea spre mine și m-a întrebat cu glas tremurat:” Doctore… eczema se va vindeca… dar ce mă voi face oare fără plăcerea de a mă scărpina?”

Adorabil. Dumnealui simțea că are un rău în organism, dorea să scape de el, dar mica plăcere perversă de a-și scărpina bubele îl făcea să ezite și să se despartă cu greu de boală.

După ce l-am poftit pe pacient afară, m-am gândit la acest aspect care tocmai mi se dezvăluise: câți conștientizăm răul din noi, vrem să scăpăm de el dar totuși ezităm pentru că ne place să trăim în prezența lui? Știm că nu este bine, dar totuși mințim, preacurvim, îi trădăm pe cei de lângă noi, pentru a nu-i supăra pe ceilalți, iubim arginții și ne lăsăm pradă lăcomiei…

De multe ori, răul rodește în mințile noastre, generând gânduri de care în mod normal ar trebui să ne fie rușine, dar totuși ne plac. Știm că trebuie să ne ferim de păcate, dar totuși ne place să le avem prin preajmă, la îndemână. Ca de exemplu, mândria (orgoliul), primul din cele șapte păcate capitale, care ne împiedică să ne recunoaștem propriile greșeli și, având grijă să nu ni se șifoneze propria imagine,  îi punem pe alții să arunce cu pietre în cei ce îndrăznesc să ne deschidă ochii.

L-am invitat la masă, în ziua aceea, pe pacientul cu eczema, la cantina spitalului. Evident, l-am pus să plătească.

Bine v-am regăsit dragi buimaci. Sper că ați avut o vară de poveste.