Arhive blog

Ciobi-sme

Scris de Teo

Ştiţi, poate, unii dintre voi, cum e cu chefurile studenţeşti de prin cămine. La alea mai pe bune, sau nebune, găseşti ce nici nu ţi-a trăznit prin cap sau, dimpotrivă, tot ce-ţi trebuia: de la umor, alcool, zgomot şi muzică, până la fumuri de ţigară sau fumuri de femei…

Frigid chiar din născare sau prin vocaţie să fii şi cu şasiul obosit şi tot începi să simţi cum ţi se-aprinde beculeţul şi îţi toarce motoraşul.

Nu eram noi şi nici n-am devenit, ulterior, chefliii şi nici singuraticii cetăţii. Dar ne plăcea să evadăm, din când în când, din atmosefera de dictat a lunii de „stresiune”, pe care o sfidam cu salturi din tipare, fiecare după puteri, imaginaţie şi doza de ţicneală.

Cum toţi îl cunoşteau şi mai ceva decât pe Duckadam după penalty-urile apărate în 1986, lumea se entuziasmă ca turnesolul colorat când îl văzu pe Ciobi croindu-şi drum, cu gesturi largi, pocnind din degete, spre cele câteva tăvi cu clătite. Era un chef pe cinste…

‒ No ce faci, ungure, sari peste masă la desert?

‒ Păi tare bune şi acestea, că nehaliţii ăştia doi cu care am avut ghinionul să nimeresc în cameră mi-au devorat conserva de costiţă cu babe de fasole. Da’ o să iau mai multe, bine? Până nu se termină, că ele trag cu ochi frumoşi la mine.

‒ Ia câte vrei, Atilă, da’ vezi că-s…

‒ Az Isten boszom meg! Asta-i cu sare!!!

‒ Păi asta mă tot pregăteam să-ţi spun, că-s cu surprize unele, cum ai norocul să le nimereşti şi regula e să mănânci ce-ţi cade, n-ai voie să le-arunci decât dacă dansezi Lambada-n fundul gol :D

‒ Adică trebe s-o mănânc acum? Dar e greţoasă şi are sare multă. La dracu’ să vă duceţi, v-o mai lăsat ungurii sare în mine şi-acum vă răzbunaţi şi pe urmaşii lor!

‒ Hai, ia şi papă, Ciobi, nu toate sunt aşa, ziceai şi că ţi-e foame, poate oi nimeri vreuna cu dulceaţă sau cu brânză!

‒ Păi hunii nu renunţă-aşa uşor, se-mbăţoşă el mândru, în timp ce-nfulecă, flămând, înc-o clătită. Dar e cu ketschup care pişcă tare rău la mine, trebe să scuip, are piper, vreau apăăă!!!

‒ De scuipi, dansezi Lambada-n fundul gol şi-ţi vede şi Imola părul de pe fund, m-am repezit să-l pun în gardă. Mai bine mai încearcă una, e imposibil să mai dai peste surprize, cred că le-ai terminat pe toate!

‒ Mi-e foameee! Asta e ultima şi vă reclam şi la Consiliul Europei, că-nfometaţi şi însetaţi minorităţile!

Deodată însă-l văd senin şi-mi zic că e aproape imposibil, pesemne o fi luat-o razna, s-o fi obişnuit cu gustul… Dar molfăia cuminte, nu crâcnea.

‒ Ei, cum e, ai nimerit cu gem?

‒ Nuuu, n-are chiar nimic, e goală şi e super, numai că parcă are gust de pàlincă ori de ceva alcool anume…

‒ Fugi, mă, că ţi se pare! Ţi-am zis că o să ai noroc, vezi? E fără sare sau piper sau ketschup, putea fi şi mai rău! Mai vrei?

‒ Nu mai, m-am săturat, am zis că merg la învăţat, mâine examen greu aşteaptă dimineaţă…

‒ No baftă! O să călcăm pe vârful degetelor la întoarcerea în cameră, să nu-ţi stricăm odihna, mai zisei eu mânzeşte… Dar pân-atunci, dă muzica mai tareeee!!!

Peste o oră, în care uitasem şi de griji, adică şi de Ciobi, o oră-n care până şi clătitele se terminaseră, încă lucizi, mai s-amuţim când ghici cine trânteşte uşa ca buzduganul de perete…

‒ Nu pot să-nvăţ, nu pot să dorm, e gălăgie multă foarte şi sunt ameţit! Mi-e foame! Şi mai vreau clătite!

Pus la cămaşă şi cravată, cu un sacou verzui ca stema celor din UDMR şi încălţat cu cei mai lustruiţi pantofi din tot căminul, Ciobi al meu se revolta din prag ca Gheorghe Doja şi semăna perfect, în ipostaza asta, cu fiecare ursuleţ ce ne privea morocănos, gălbui, dintr-un albastru infinit al boxerilor largi.

‒ Să fiu al naibii, se auzi într-un sfârşit! E-n budigăi, nu are pantaloni, l-aţi imbătat, nebunilor, să cânte muzicaaaa!!!

Anunțuri

Ioi, Istenem!

Scris de Teo

Nu-mi plac neserioşii. Da-n general nu-mi place mai nimic din ce e „ne-“. Cu toate astea, pe ăia veşnic încruntaţi, cu băţu-n fund şi-n consecinţă constipaţi la… zâmbet nu i-am avut nicicând la inimă.

Un fel de sport extrem, în facultate, zău… cel mai tare chef mi se părea fix ăla din sesiune. Prin anul II, deja nu-mi mai făceam atâtea griji, că n-o să am eu timp să-nvăţ la nu ştiu ce examen: de fapt… în facultate-nveţi să-nveţi, să ştii, să poţi şi chiar să te distrezi.

Fireşte, asta-i teoria mea, pe care Ciobi, al meu coleg de cameră, n-o-mpărtăşea nici câtuşi. Aşa că pentru el, toceala din „stresiune” era sfântă, iar timpul trebuia cu maaaare artă drămuit între cantină, pat şi sala de lectură.

Timp de o lună, în care se căznea cu 7-8 examene, iar eu dădeam vreo 12-13, nimic din lumea asta, nici chiar ficatul ciugulit al amărâtului de Prometeu, nu-i întrecea sisificul destin. Aşa că-şi uzurpa de bunăvoie orice libertate, orice iluzie de evadare şi devenea, absurd, aş spune, robul întemniţat al propriei celule, cu gratii şi cu ziduri mari… din cărţi.

În seara aceea, se întorsese ca un lup flămând acasă, visând probabil la costiţa cu fasole din conserva ce-o ţinea de-o vreme de-amuletă, să-I poarte de noroc chiar înainte de cel mai important examen. Zicea că are nevoie de mai multă energie, să fie „Zen”, hrănit şi odihnit…

Eeee… noi, văzându-l de atâtea ori cum mai c-o mângâia şi o pitea apoi în spatele cutiei cu margarină la comun, tot plănuisem, jinduind la caloriile îmbietoare şi dătătoare de… ştiinţă, s-o mătrăşim.

Zis şi făcut. Dar l-am asigurat, văzându-i disperarea din ochii de husar prădat, că ne-a fost poftă, că cina a fost bună şi că la următoarea bursă, dacă îmi iau examenele ca şi pân-acum, îi cumpăr o conservă şi mai mare, de 850 de grame.

‒ Şi… n-a rămas nimic la mine, o babă de fasole măcar?

‒ Nuuu, niciun moş! Ce boaba mea, mă Ciobi? Am fost doi! Da-i chef în seara asta în cămin, poate se dă mâncare, hai!

Acuma… vă daţi voi singuri seama ce dileme se învârtoşau în spiritul disciplinat din fragedă pruncie, cum toate-nvăţăturile deprinse mai cu vorba bună, mai cu nuiaua de la naghi mama şi opuko îi şuierau în creieri şi îi strigau reproşuri cu duiumul! Ce spiriduşi toreadori se înfruntau cu foamea cât un taur a bietului honvez! Într-un final, mâhnit că trebuie să lase ultima lectură a cursului pe mai încolo, abdică învins:

‒ No gherem, dar io mănânc şi nu stau să dansez, nu beau nici palinca de este, eu înapoi întorc in cameră la învăţat!

‒ No hai ş-om mere, ungure! Să fie cum vrei tu, doar n-oi dormi flămând, că dacă nu mănânci, să vezi că uiţi în 12 ore tot ce-ai învăţat, cic-au făcut un studiu pe la Harvard!

‒ Ioi, Istenem!…

Va urma

Cu Naşul la psihiatru – în varianta CFR

Scris de Teo

Fiind băiet, cu CFR cutreieram, la dus şi la întors. No… ăsta sport periculos!

De obicei, luam totul… personal, că n-aveam bani pentru accelerat. Ca timp, oricum, cam tot pe-acolo mă-nvârteam. Însă măi frate, eu zău că n-am văzut mizerie de tren mai mare decât lada aia frigorifică pe şine dintre Războieni şi Târgu-Mureş, sau crematoriul ăla ambulant, ce fusese-albastru-n vremurile bune, Galaţi-Timişoara (aaa, ar mai fi doar Foamea, adică Timişoara-Iaşi, cu care am avut „plăcerea” doar o dată).

Era-ntr-o iarnă de-aia de-o simţeai şi-n cel mai mic oscior de peşte, dacă ai înghiţit vreunul din greşeală, pe la cină. Ninsese ca-n Kremlin şi era frig de-ţi îngheţa şi gândul negândit în tine. Abia scăpasem de la ultimul examen şi jumulit de somn şi de s(tr)esiunea proaspăt dovedită, visam la patul meu de-acasă. Ne despărţeau doar 90 de kilometri, dar eu simţeam deja cum se-nfiripă iar idila între bătrânul arc ce mă-nţepa în dos, din când în când, prin orişice cearceaf şi tânărul rătăcitor, adică… moi.

Rebel, fără fular, mănuşi ori alte accesorii din astea inutile, cu blugi tociţi între picioare (mereu la petec ajungeam) şi mai ales cu o valiză cât un portbagaj, cu care mă cadorisise tata când cu marea schismă de patria natală (adică Marosvásárhely) eram în mare grabă, să nu care cumva să-ntârzii fix când se trezeşte trenul să facă pe nebunul şi să intre-n gară la ora cuvenită.

Şi când ajung la casa de bilete, dau eu de-o coadă de-mi venea să plec la „ia-mă nene şi pe mine”, însa mi-era c-ajung acasă cu promoroacă şi în suflet şi o s-aduc mult mai degrabă-a Yeti, decât a mine, şi-aşa nu mă văzuseră demult. Ce drac bălţat să fac? Gândeam la rece, mă ajuta şi vremea de afară-n sensul ăsta, aşa c-am hotărât să iau eu Naşul, c-o înţelege omul că era cât pe ce să scap maşinăria.

După travaliul ridicării măgăoaiei de valiză, mă hurduc şi eu în tren cu tot cu ea, o şi parchez într-un compartiment  şi mă postez cuminte, pe culoar, cu bani la îndemână, să mă tocmesc cu… Naşul. Nici nu apuc să-mi pregătesc eu şpaga de evazionist, că-l şi aud cu vocea ca un şmirghel fix pe creier: „Bu-nă zi-ua! Biletele şi abonamentele la control!” Al dracu’ prost şi-o lua bilet, dacă îşi face-abonament, gândesc, adică ori e una, ori e alta, dar ăla pare să o ştie doar pe-a lui.

Ajunge boacterul în dreptul meu, tot clămpănind în gol cu pişcătorul de bilete. E bruneţel la capul mic şi pitpalac la fundul mare. Se-opreşte intrigat. E clar că nu mă place. Huh, sfântă reciprocitate!

– Cu tine ce-i? se gâjâie după ce îşi scoate peptul la înaintare. Respiră greu şi sigur n-are iz de cupidon. Îl strange ori pantoful, ori un nasture.

– Păi ce să fie? Nimic, mi-e bine, răspund eu cu seninătatea papei Benedict.

– Biletul şi abonamentul la control! N-ai?!

N-am. Dar ne-nţelegem, îi zic eu neîncrezător, în timp ce mă abţin cu greu să nu mă umfle râsul, căci am descoperit ce nume poartă: Pandele Stelian, adica PS, ceea ce, dacă nu e poarta stelară, sigur e moartea scrisului, că zău nu mi-l imaginez ducând la bun sfârşit vreun proces verbal. Cât costă, Naşule?

– Nu costă.

– Ce om de treabă! Şi eu îl judec eronat…

– Nu costă pentru că te amendez, îţi fac proces verbal după Teiuş, cu mine nu te joci, ai înţeles, copile?

– Bă nu-s copilul tău şi nu mă cheamă nici Pandele, nici Panseluţă, nici Visarion. Ce naiba ai cu mine? Eşti în post şi nu iei şpagă sau doar nu-ţi place faţa mea?

– Bă mucea, ţie nu ţi-e bine, mai faci şi pe deşteptul, da’ las că vezi pe dracu’. Mă întorc acuş’.

Pe dracu’ îl văzusem, era şi tuciuriu şi necooperant, avea doar fundul mult mai mare decât îl prevăzusem eu prin gândurile mele. Lăudăros sau nu, mă aştepta la colţ cu un proces verbal. No ce mă fac?…

Gara Teiuş se-apropia şi zău că nu aveam de gând să-mi fie cap de linie. Din vorbă-n vorbă, îmi spune-un ţărănoi cu şubă şi mirosind a slană că trenu’ stă-n Teiuş vreo 5 minute, să las valiza-n grija lui şi să mă-nscriu la crosul peste şine, având drept premiu un bilet pe bune, că-i singura salvare cu idiotul ăla cu faţă de hemoroid. Nu-i timp de ş(p)agă, şi realizez şi eu că, totuşi, până şi Usain Bolt aleargă suta liber de contract cu vreun bagaj.

Aşa că las eu cu o strângere de inimă valiza părintească-n tren şi când opreşte ăla, ţuşti spre casa de bilete. Însă a naibii gară, era din alea cu garduri între linii, prevăzute cu ţepuşe-n vârf, şi uite-aşa, în loc de sprint, am parte de o cursă cu obstacole. Ba mă mai chinuie şi plosca plină, că n-apucasem să mă uşurez, tot aşteptând să vină Naşul. Zăpadă, frig, tepuşa îngheţată şi-ascuţită râvneşte la mine-ntre picioare, că e de genul feminin, dar nu m-opresc din blestemat şi-alerg, alerg, cu mintea la porecla-mi din liceu: „Run, Forrest, run!”

Şi dă-i şi luptă, şi dă-i şi luptă, până la casa de bilete, şi iarăşi peste linii, gard şi pietre, înapoi, cu lozul din carton în dinţi, să-l compostez cu strungă. Taman când fluieră musiu PS a pagubă plecarea, eu zvânc în tren victorios. De treabă ţărănoiul, nu-mi cotrobăise prin valiză, îşi terminase ceapa cu slănină şi deschisese geamul, că cică şi-aşa-i cald cu şuba si s-aerisească. M-aşez şi eu, nepăsător şi rumen în obraji precum o turtă dulce, că îmi făcusem încălzirea mai devreme. Şi simt că mi-e mai frig de undeva, pe undeva…

‒ Ha, ţi s-au rupt nădragii-ntre picioare, haha, începe-a se hlizi ca prostu’ mocanul cel slinos.

Futu-i, s-avem pardon, asta era, acolo mă răzbea pe mine vântul, pesemne o ţepuşă din gara aia ticăloasă era vreo rudă cu nemernicul Pandele. Deodată se deschide uşa compartimentului şi două distinse doamne-ntreabă dacă pot să stea aici şi sigur, dacă nu pot eu, că-s cavaler, să le aşez, acolo sus, bagajul. Ba pot, cum nu, dar nu închideţi voi o ţâră ochii? Nu vine vreun tunel, ceva? Că după aia stau picior peste picior, promit, să ştiu că fac chiar şi varice…
Continuarea: aici

 

La club cu mătușa Luiza

E duminică seara, ne relaxăm, așa că ne ducem la teatru, așa cum ne-a îndemnat Papagigli acum câteva zile. E teatru experimental de data asta. Ați citit, sperăm, recomandările de postare. Haideți să facem o probă în seara asta, să vedem dacă merge. Colegele noastre Didina și Pamela s-au străduit să scrie începutul piesei. Continuarea o așteptăm de la voi. Curaj! În fiecare român zace un talent nedescoperit încă. La final, careva dintre noi (se cam știe deja cine :D) va culege toate replicile și le va reuni într-o piesă de teatru, într-o postare separată.

Început de Pamela și Didina

Duminică seara, club de fițe , Costinești, vara. Intră Doruleț, 18 ani fără un pic, însoțit de mătușa lui, Luiza, 50 spre moarte.

Femeia zărește o masă liberă, pe care scrie, bineînțeles, Reținut, că doar e în plin weekend.

-Hai acolo, Doruleț, să nu se ocupe! zice ea, înghiontindu-l.

-Ți-am zis să nu-mi mai zici așa, ce naiba. Mă cheamă Teo!

-Bine, bine, ”Teo”! Hai s-o luăm, că nu vreau să mă ții în picioare toată seara. Nu mai am anii tăi. De-ajuns c-am dat în mintea copiilor și-am venit cu tine, că nu te lăsa maică-ta altfel. Ba, am mai și mințit la intrare că ești major…

-Că le și pasă ălora de asta, zice el așezându-se la masa scundă. Dacă marchează banu’, e ok!

-Auzi da’ di ce scrie Rezervat aicea? Oare n-o fi ocupat?

-Ascunde-l naibii și zi că nu era nimic dacă întreabă careva, spune tânărul, foindu-se pe scaun.

Femeia ia cartonul, caută un loc unde să-l ascundă, dar, văzând că se apropie un chelner de ei, îl vâră repede sub fustă.

-Bună seara! zice tânărul îmbrăcat în uniforma clubului. Mamaie, Clubul Pensionarilor e cu un etaj mai sus. Dacă ai chef de ghidușii, mergi acolo, deși la ora asta nu cred să mai fie deschis…

De aici încolo, să intre care vrea, să-și aleagă ce rol dorește. Cele prezente deja, dar și altele, în funcție de desfășurarea acțiunii. Doar să nu uitați să vă luați ID-ul corespunzător și să menționați persoana căreia vreți să i vă adresați. Dacă e o remarcă de tip general, bineînțeles că nu mai e nevoie de menționarea aceasta.

Distracție plăcută! 🙂