Monthly Archives: Iunie 2011

La curbe şinele pocnesc

Autor: Vlad

Norocul face ca eu să am nişte bilete gratuite clasa-ntâi pentru tren.  Când nu mai prind loc la a-ntâia, mă reportează la a doua. Joi am prins.

Mai bine nu prindeam.

Ei (călătorii de la clasa a II a) au primit vagonul deja răcorit, noi am servit saună cam juma’ de oră. Ei s-au înfruptat cu electricitate de la prize, noi am ţinut post negru. La Buzău, după două ore de inventariat înjurături de toate sexele şi religiile, m-am decis să mă autoreportez.

La clasa a II a, deşi mult mai înghesuit, m-am simţit mai în largul meu şi aproape că era să renunţ de tot la băgatu’n orice şi trimisu’n oriunde dacă, întinse pe câte două locuri, n-ar fi existat în diagonală două femei în etate. Evit să le numesc doamne şi mă abţin pe cât pot să nu le numesc babe. De evitat reuşesc, de abţinut nu prea, deci întinse pe câte două locuri stăteau două babe.

Cele două babe s-au urcat în tren la Buzău. În secunda în care trenul a părăsit gara, babele au renunţat la şoşoni, şi-au scos cărţile de rugăciune şi au început să se foiască şi să bombănească. Treaba asta a ţinut destul de puţin deoarece, prin milostivenia lui, Dumnezeu le-a dat mintea de pe urmă şi, negăsind altceva mai bun de făcut cu ea, babele au abandonat cititul şi poziţia în şezut, deci s-au culcat creştineşte în poziţia fătului pe locurile cuvenite plus, tot din milostivenia celui de sus, pe altele două.

Începusem să tolerez mirosul şoşonilor lor de pâslă dospită amestecat cu cel al şosetelor dublu-flauşate considerând că asta trebuie să fie partea goală a paharului de la clasa a II a. Partea proastă a fost că asta era doar o parte din partea goală a paharului. Partea cea mai goală a paharului a fost atunci când maţele celor două babe au purces în a se goli de acumulările de gaze, fără ca asta să le deranjeze în vreun fel. Deşi erau îmbrăcate asemănător, deşi citeau aceeaşi carte de rugăciune şi purtau şoşoni şi şosete la fel, babele nu mâncaseră aceleaşi bucate. N-aş putea şti exact care, da’ una mâncase ceva conopidă usturoiată cu rânză de găină, în timp ce conţăranca ei sigur servise o fasole bătrână fiartă în moare de varză. Cele două duhori ar fi putut face ca şosetele dublu-flauşate să poată fi considerate lăcrămioare dacă nu s-ar fi contopit cu mirosul lor. Ceea ce, din păcate, s-a întâmplat.

Dacă ar fi fost să mă iau doar după miros aş fi crezut că ne aflăm în drum spre Auschwitz şi că, presaţi de timp şi neinteresaţi de naţionalitatea noastră, călăii de la cefere ne fac felul din mers. Nefiind aşa şi având norocul de-a trece naşu’ pe-acolo, l-am rugat să le convingă pe cele două doamne să renunţe la somn pentru că altcumva decât treze era evident că nu-şi puteau controla supapa. Da’ naşu’, ca un bun creştin ce era, mi-a zis că nu le poate trezi pentru că-s femei bătrâne şi-or fi obosite săracele, aşa că am rămas cu problema nerezolvată şi cu speranţa că trage careva semnalu’ de alarmă, se hurducă trenu’, se trezesc toţi călătorii, se face hărmălaie, se trezesc şi babele, se sperie,  încep să bată mătănii şi să citească din ceasloave şi, poate aşa, ajung şi eu în viaţă acasă.

Deşi speranţa moare ultima, până la urmă tot moare! – a mea a murit, cel mai probabil, de la miros. M-a apucat spaima că aş putea avea soarta ei şi-am hotărât să trag eu semnalul, urmând ca după aceea să dau vina pe babe. Am ochit mânerul şi mi-am făcut curaj, mi-am făcut calcule, mi-am făcut autocritica şi m-am răzgândit. După o meditare scurtă m-am catalogat fricos şi treaba asta m-a enervat, deci m-am pornit iar spre mâner. L-am examinat de-aproape, am numărat sigiliul, am făcut o biluţă, m-am uitat la ceas, m-am dus la loc. Mi s-a făcut ruşine de gândurile mele şi am căutat altele care să mă împiedice să trag semnalul. Tot căutând, am ajuns la destinaţie. Babele încă dormeau, naşu’, fiind capăt de linie, s-a dus să le trezească. A trezit-o întâi pe cea care părea mai tânără şi-a vrut să facă la fel şi cu cealaltă, dar a fost oprit de către prima:” să n-o treziţi brusc, e bolnavă săraca la inimă şi se sperie foarte uşor… mi-i să nu se scape pe ea, am mai păţit-o şi-n personalul de Putna..”.

Bine că n-am avut curaj să trag semnalul, ar fi fost de tot căcatu’!

Ţăranul urban

Autor: Toni Scribu

Nu stiu altii cum sunt, dar asta urban te lasa pur si simplu cu gura cascata. Asa cum Monet impresioneaza prin culoare, taranul urban impresioneaza printr-un cocktail de gesturi si dume pur si simplu unic.
Putina lume se poate lauda ca n-a avut niciodata nevoie de serviciile lui. Priceput ca nimeni altul, disponibil si spontan, taranul urban e intotdeauna gata sa se ia la tranta cu o chiuveta defecta, o teava crapata sau orice alt utilaj scapat de sub control .
De remarcat este faptul ca Dumnealui nu se multumeste niciodata sa-si vada de treaba lui unsuroasa. Nooooooooo. El trebuie sa impartaseasca lumii din intelepciunea sa ancestrala: slobod la gura si cu mintea odihnita, e pregatit in permanenta sa ofere consultanta fiscala, bursiera sau de orice alta natura.
Asa m-am pricopsit si eu la un moment dat cu nevoia imperioasa de mana (si gura) de lucru. Am angajat o echipa de cetateni comunali pentru oarece trebi. Oameni deosebiti. De noi. Am remarcat la acea vreme un aspect ciudat legat de creativitatea taranului urban atunci cand vine ora mesei: adica ” in timpul lui douaspe” in termeni colocviali: el cand vine la serviciu isi cumpara de mancare de pe la chioscuri. De obicei pateu. O cutie de pateu, o paine, o ceapa si o vodka. Nu au nevoie de nimic altceva: cutit, pahar, servetel sau cos de gunoi. Taranul rupe painea, deschide conserva si unge cu dibacie tot pateul pe paine cu chiar capacul de la conserva. Apoi arunca expert un praf de sare peste sandwich cu unghia de la degetul mic care este evident mai lunga decat celelalte. Oau! Am spus la vremea aceea… Super tare!
Am povestit patania amicilor mei cu care m-am cocosat de ras si as fi ras si astazi daca nu s-ar fi produs una mai criminala:
Ma indreptam ieri catre echipa de muncitori cand ma suna a’ meu si-mi spune sa cumpar ” niste trei in unu”. Ma opresc la chiosc, cumpar plicurile cu pricina si nu pot sa nu remarc noua forma a plicului: acum nu mai e patratos; este alungit.
I-am servit pe oameni, si pe drum spre casa radeam singur si ma gandeam ce departament de cercetare puternic au companiile de cafea: in afara de faptul ca ai in plic tot ce-ti trebuie: cafea, zahar si lapte, la final cu ce amesteci in cafea? Cu plicul!
God bless cowboys!

Pastile de micşorare a penisului

Autor: Toni Scribu
Da, aţi văzut bine: pastile pentru micşorarea penisului. Un grup de cercetători… britanici, că alţii de unde, vor face un studiu in viitor (asa cred eu; e doar o chestiune de timp) despre cele mai bine vândute produse şi evident, despre cele mai prost vândute produse EVER.
Suntem cu totii de acord că Pastilele pentru micşorarea penisului îşi vor adjudeca dă departe primul loc în acest top… ruşinos.
Se vând atât de prost încât nici nu există în magazine!
Nici pe net nu găseşti, nicăieri!
De fapt, cred că nici nu s-a produs vreodată aşa ceva. Mai mult, cererea pentru astfel de produse se pare că se află într-un foarte grav declin.
Oamenii nici n-au auzit de o astfel de aberaţie.
În plus nici nu-i interesează aşa ceva; uite: scriu eu aici şi nici măcar un vizitator n-a fost interesat de idioţenia asta de produs.
Cred ca nici n-am să postez inepţiile astea aberante.
Mai bine mă las şi scriu maine despre crema de micşorat sânii, spray-ul de ejaculat instant, plasturele de îngrăşat ca porcu şi şamponul pentru încâlcit părul.

Prima spa-nare

Autor: Silavaracald

Prin mai, a.c, imi zice sor-mea: “Ai cam inceput sa imbatranesti”… dragut din partea ei: nici nu observasem, la cei 17 ani ai mei perpetuui (de pluralul asta nu-s chiar sigura, si n-am timp de DEX-uri acum). “Te duc eu la un salon de spa unde merge toata crema orasului. faci cateva sedinte, si te pot scoate apoi in lume, pe post de sora mai mare. Ce ratez eu, culegi tu…” m-am opus, fireste, incercand s-o atrag spre cercul meu de intelectuali, sa vada si ea ce apreciaza, cu adevarat, barbatii la femei. da’ ea deja ma programase pentru luna asta, dupa insistente grele, ca-i plin orasul de nebune. Vei intelege ulterior de ce. Cu vreo 3 zile inainte de a pleca la mare, ma roaga s-o iau de la spa-biliment… ajung eu acolo si aflu ca mai am de asteptat vreo ora pana ce isi termina alea treaba cu ea. dau sa ies pe usa, sa merg pe unde mai aveam treaba, da ma agata patroana si, nu stiu cum s-a facut, da’ m-am trezit intinsa pe un pat, cu pleoapa inferioara lipita de obraji cu scotch, si ea -purtand ochelari de neurochirurg, dintr-aia care maresc de n-spe mii de ori- aplecata deasupra mea. “Facem o extensie de gene, ca mergeti la mare si nu vrem sa ne curga rimelul in ochi” susura ea in urechea mea, in timp ce-si desfasura, in poale, o trusa de mica chirurgie (credeam eu). Ce sa zic, n-am vrut sa ma pun rau cu ea, ca ma sfasia soră-mea dupa aia. am stat pret de 50 de minute, lasand-o sa-si faca mendrele cu mine, dupa care m-am ridicat si am privit in oglinda pe care mi-o tinea -superincantata- patroana. Prima data am crezut ca in sfarsit m-am intalnit cu Bambi, preferata mea din desenele animate. La a doua privire insa, am observat ca semanam mai degraba cu un vitel care tocmai si-a luat o coada peste ochi de la maica-sa. Si am platit pentru asta! bani si suferinta! Ma intreaba mama, la sosirea acasa, cat am dat pe capodopera aia…”Nimic”, am spus eu, ca Birlic, in “Titanic vals”. “a fost un bonus pentru ca sor-mea le e clienta fidela…” ‘a mica tacea chitic… n-a sarit sa ma sustina…”Bine, daca a fost pe gratis, merge. da’ daca-i pe bani, nu merita, maică, zău!” Da’ a fost bine pana la urma, ca n-a mai trebuit sa ma machiez la mare; nici nu puteam, ca ma durea ca dracu’ cand atingeam creionul de pleoape. ăi mici ai soră-mii au fost insa incantati. cea mai mare distractie a lor era sa-mi arunce cu apa marii in ochi. si in conditii normale ustura un pic, dar asa traumatizata… se innecau de ras cand ma vedeau orbecaind dupa ei, sa-i bag cu capul la fund pana imi revine vederea…acum mi-e mai bine. Treptat-treptat, au inceput sa cada. Singurul necaz e ca n-o fac intr-n mod sistematizat, ci haotic, asa ca distributia genelor mele este cam asta: geana-pauza-lipsa-geana-pauza etc. Am incercat sa le egalizez, adica sa le tund pe cele prea lungi, da’ ale naibii, cred ca-s dintr-un aliaj de titaniu, ca ricoseaza forfecuta din ele ca gloantele dintr-un perete metalic.

Gicu

Autor: Zaqk

Gicu este un alias pentru un personaj cat se poate de real cu niste atribute cat se poate de adevarate.

Gicu este posesor de telefon mobil de vreo 4-5 ani. Ultima data s-a mutat pe o retea acum vreo jumatate de an insa de atunci nu a ajuns in situatia de a-si inchide telefonul. Foarte importanta treaba asta. Gicu, plecand prima data cu avionul, a fost luat pe nepregatite de cerinta insotitoarelor de bord de a inchide telefonul, ceea ce a si facut de altfel, fara insa sa tina cont ca el nu stie pin-ul. Rezultatul a fost ca pe timpul delegatiei Gicu nu a putut fi contactat pe telefonul mobil. Asta este o neplacere in sensul ei, insa cel mai dureros a fost ca l-a lipsit pe Gicu de alarma de dimineata, menita sa il aduca la lucru, astfel el reusind sa intarzie sistematic, in fiecare zi.

Gicu este cel care s-a uitat pe biletul de avion si, stiind ca intre locul de plecare si destinatie sunt mii de kilometri, se intreba cum de reuseste avionul sa faca doar jumatate de ora. Explicatiile repetate, de la 4 persoane, fiecare prinsa cand erau doar ei doi, nu a functionat. El pur si simplu nu intelegea ca orele sunt cele locale si ca avionul face mai mult de jumatate de ora. Acum, dat fiind faptul ca telefonul sau a fost inchis fara posibilitatea de a verifica timpul adevarat, nu sunt sigur ca el tot nu crede ca, de fapt, calatoria a durat doar jumatate de ora.

Gicu… epic

Scurte prin minte

Autor: Zaqk

Cald. Praf. Soare. Transpir. Aştept… Ce?
Zgomot de ventilator în dreapta. În faţă apare şeful. Se uită la mine. Eu transpir de cald, el crede că am ceva pe suflet. Se uită obsesiv la mine. Îi susţin privirea, însă mă trec apele toate. Este şi mai convins că ascund ceva… Îmi vine să fug. Mă fixează cu privirea. Mă simt precum Mowgli în faţa lui Ka. El ştie asta şi nu mă lasă să scap. Eu nu mai am energie să scap.
Se face cald, apoi frig. Mă trezesc din somn, leoarcă de sudoare. E ok. Am visat. Sunt tot ce am fost şi până acum… mă uit în oglindă. Doi ochi mari, psihedelici, mă privesc. Fug!