Sexuleţ sumbru

Scris de Zaqk. Da, si astazi tot el, pentru că scrie bine şi ne este simpatic! 😀

Specia noastra are o reproducere sexuata.  Asta inseamna ca vine el, masculul, curteaza femela, aceasta accepta si, in cele din urma, apare urmasul celor doi. Bineinteles, la nivelul oamenilor procesul nu este asa de simplu. Oho, deloc simplu. De exemplu curtarea femelei implica multe eforturi, sacrificii, bani cheltuiti (ca deh, asa e societatea) apoi vine momentul in care femela a acceptat avansurile barbatului, incepe viata de cuplu, casatoria, locuinta etc. In total cam trec vreo 4-5 ani de la prima intalnire, prima incercare de potrivire pana la aparitia urmasului. Inainte de succesul inregistrat la femela curenta, masculul bineinteles ca mai incearca si la alte femele care il satisfac… intelectual? Aham, sigur ca da! Taman aspectul intelectual este cel care ne intereseaza pe noi, barbatii, la o femeie! Dap, corect, aspectul intelectual referitor la ce sentimente traim noi cand vedem fundul femeii prins in o pereche de pantaloni stramti care nu fac decat sa ii accentueze formele sau dimensiunea sanilor, mai mult sau mai putin dezgoliti de catre un decolteu generos. Da, trairi intelectuale la maxim!

Evolutia ne-a facut sa reactionam asa. Pe mine ma amuza suprem cate o pitipoanca de pe la televizor care, intrebata despre criteriile ei, incepe cu inevitabilul: imi plac barbatii inteligenti, cu care ai ce sa discuti. Aham… ce sa discuti? Cand sa discuti? Hai sa fim seriosi. Si femeile se uita dupa aspectele fizice ale barbatilor. Si nu, nu accept informatii contradictorii pentru ca ne sta in gene. Suntem programati pentru asa ceva, pentru a avea urmasii cei mai frumosi, cei mai viabili. Este in structura noastra, in ADN-ul nostru! Si, oricat am incerca, nu putem fugi de el! Aici intra, chiar daca vrem sa ne dam rotunzi si sustinem altceva, si faptul ca nu acceptam parteneri decat pe acelasi nivel de inteligenta ca si noi, daca nu chiar mai sus. Asa macar avem premisele de a ajunge la un urmas viabil.

Barbatii se uita dupa femei, dupa fundul lor, sanii lor, chipul lor si abia apoi trec mai departe la aspectele intelectuale. Noh, si care-I baiul daca femeia e proasta? O data/ sau de mai multe ori, merge! Fara nici o problema!

Da, la nivel declarativ suntem toti niste Marie Curie si Albert Einstein. Ne intereseaza doar stiinta si ce putem sa aducem de folos la buna propasire a umanitatii.

Maica-mea, din postura de profesoara, putea sa analizeze componenta generatiilor urmatoare, din punctul de vedere al sexelor. Mereu imi spunea: ai grija, fetele sunt mai multe decat baietii, deci nu te da peste cap pentru nici una. Aham… da… corect. Nu ma dau peste cap. Spune-le asta si hormonilor. Insa avea dreptate, oarecum. Acum am citit un articol exact despre tema asta. Numeric vorbind, femeile sunt mai putine decat barbatii. Deci creste concurenta in sensul ca mai multe femei vor vrea acelasi barbat – adica pe acela eligibil, garantul, prin genele lui, al unor urmasi viabili, conform celor prezentate mai sus. Ca o paranteza, acest lucru poate fi generat si de faptul ca barbatii, in ciuda aspectului lor macho, sunt mai plapanzi decat femeile. Adica, la urma urmei, cati dintre noi am rezista chinurilor nasterii? Da, e ok, rezistam sa primim un ciocan peste degete si sa ne schimbam unghiile de 3 ori in un an, ne taiem, ne julim, insa toate astea nu conteaza nici pana la genunchiul broastei comparativ cu chinul femeilor pentru a da nastere copiilor nostri.

Cand citeam Saga Asiei, a lui Clavell, in episodul Shogun, eram surprins de naturaletea cu care japonezii priveau problema sexualitatii. O femeie era curtezana in un bordel si apoi de acolo putea ajunge nevasta onorabila a unui om de vaza. Ulterior, ajungand la Tai-Pan, bordelurile chineze aveau aceleasi obiceiuri. Puteai sa iti cumperi o fata sa fie a ta. Barbatii occidentali, ajunsi in Hong Kong, erau instruiti de cei mai vechi sa se duca la prostituate, cele chineze fiind mai curate, mai sigure, ca sa se descarce de tensiunea sexuala. Bineinteles, exista si varianta cu prostituatele europence, insa tinand cont de nivelul de educatie in ceea ce priveste igiena, alegerea era destul de clara. Da, stiu, Saga Asiei nu este adevarata, personajele nu au existat niciodata, insa nu iese fum fara foc, nu?

Problema de baza este acumularea de energie sexuala care poate duce la nervozitate, stress, iritabilitate. Da, stiu cum este, am stat 3 saptamani departe de casa. Si eu chiar sunt un individ rational care reuseste sa isi directioneze energiile in alta parte. Insa cumva trebuie fiecare sa resolve si partea asta. Cum se va intampla asta in o lume in care femeile sunt tot mai putine? In cazul in care femeia, ca asa am fost obisnuiti de-a lungul mileniilor de evolutie, se aseaza la casa ei, cu un singur barbat.

Deci cum? Cum altfel daca nu transformi aceasta nevoie a omului, a barbatului, in un serviciu, oferit de partea de la care barbatul oricum cere. Plus, ca sa nu fim ipocriti, mai este si aspectul financiar. Ar fi cea mai mare afacere a tarii! A oricarei tari!

Publicitate

Cine are minte, minte

Scris de Papagigli

Minciuna sta de fapt la baza societatii omenesti. Stiu, ne place sa ne mintim ca nu-i asa, dar asta nu face decit sa intareasca afirmatia. De cind am inceput sa gindim, am inceput sa si mintim. Si s-a ajuns la situatia in care copiii mint, parintii mint, sotii se mint, angajatii mint, patronii mint, popii mint, presa minte, politistii mint, avocatii mint, religia minte, vinzatorii mint iar politicienii, politicienii au uitat ce-i adevarul. Numai ca ultimii au botezat minciuna, diplomatie. Ca atare, scripturile ceresti, create de om si moralele pamintene, create tot de el, cred c-au fost destinate animalelor, ca zau daca le regasesc printre oameni. Ba pina si Pinocchio cind a dat de minte, a-nceput sa minta. Dar ce e si mai interesant, e ca noi astia care o practicam cu inversunare, o condamnam cu si mai mare inversunare. Asta e de fapt unul din paradoxurile societatii omenesti, mincinosii considera ca a fi mincinos e un defect, continuind totusi sa se minta, ca ei n-ar fi. Ba ne simtim chiar  jigniti daca ni se spune verde-n fata “minti ba!” Oare ce ne jigneste mai mult? Faptul ca nu suntem mintiti cu traditionalul “mare dreptate ai” sau ca ne-o spune alt mincinos? Cei mai multi mint aiurea-n gard, dar sunt si multi care o fac in mod calculat. Cei din prima categorie, consider ca sunt mai timpiti de felul lor. In cea de-a doua, i-as baga fara rezerve pe mintosi. Iar dintre acestia, sunt unii care au dus minciuna la nivel de arta. E, daca vreti sa stiti… si chiar daca nu vreti sa stiti, pe mine oamenii astia ma fascineaza. Ma fascineaza pentru ca eu, desi nu fac parte din prima categorie, n-am ajuns la nivelul la care sa pot acumula cistiguri importante de pe urma minciunii si nu ma refer la cele pecuniare. Sunt unii care reusesc sa-si schimbe imaginea, sa convinga opinia publica, sa fie alesi, sa fie crezuti, acceptati, compatimiti, iubiti si in fine, sa-i fut, ca mare boala am pe ei din cauza asta. Boala am si pe mine ca ma vad diletant in materie. Poate ca asta e si motivul pentru care nu m-am apucat de politica, ca de avocatura n-aveam cum, la douazeci pe un loc. Cred ca mi-ar fi rusine. Rusine nu pentru ca am mintit, ca in fond as minti o trupa de mincinosi, ci pentru ca am fost prins cu rata-n gura. I-am auzit pe multi spunind “imi pare rau ca am mintit”. Canci! Sa fim intelesi, tuturor le pare rau c-au fost prinsi, nu c-au mintit, ca daca le-ar fi parut rau c-au mintit, ar fi spus-o inainte sa-i prinda cu felina-n sac. Ce ma amuza cel mai mult, e declaratia de regret, echivalenta unui doctorat in minciuna. De-abea atunci mincinosul ajunge artist. Toti cu fete spasite si riduri adinci sapate de durere si alcool, nebarbieriti, fie ca-s barbati sau femei, lacrimind putin, dar convingator, cu voci tremurinde si cu o mima de zici ca le-a murit tot neamu-n accident de avion, citind cu-ntreruperi calculate de pe-o foaie compusa de-un avocat platit sa minta. Pai asa, da, mai fratilor! Daca ati fi facut-o cu acelasi profesionalism de la inceput, n-ati mai fi ajuns in situatia jenanta de mincinosi necalificati. Personal, incerc sa evit minciuna. Asta nu inseamna ca nu mint, mint in draci si zilnic, dar deoarece n-am o memorie cu care sa rup gura de metrou, e foarte posibil sa ma demasc de unul singur, ceea ce ar fi si mai dezastruos, chiar daca minciuna in sine a fost devastatoare. Asa ca, desi consider ca o pot face cu oarecare profesionalism, memoria ma poate trimite printre necalificati. Pe de alta parte, n-as putea spune in ce perioada a vietii am mintit mai mult. Cred ca graficul ar arata cumva liniar si constant, ca daca as fi avut si eu ceva piscuri, poate ca acum aveam vreun palat la sosea, un portofoliu de ministru sau vreo biserica de pastorit. Dar nu ma pling. Mint si eu cit sa nu fiu considerat diletant si cit sa nu fiu prins. De fapt, daca esti sincer, esti luat de prost si toti mincinosii incearca sa profite de sinceritatea ta, pina cind iti dai seama si devii mai mincinos ca ei. Sincer, n-am auzit pina acum ca cineva sa aibe de cistigat in viata cu sinceritatea, desi asta ti se predica de cind te nasti, de catre toti ceilalti mincinosi. Nu inseamna totusi ca tot ce spunem e minciuna sau denaturare. Nu, dar de mintit, mintim zilnic, citeodata fara sa ne dam seama. “Hi, how are you?” “Excelent” Canci! Cine-l crede, cind dupa zece minute il auzi certindu-se cu nevasta la telefon sau plingindu-se de nu stiu ce inundatie in basement? Dar asta e problema, minciuna o avem in singe, ca hemoglobina. In fine, cred ca deja am mintit si-n postul asta. N-am o memorie chiar asa de proasta, precum am pretins si nici nu-mi pasa atit de mult, pe cit las sa se-nteleaga. E si acum mai lasati oglinda, ca nu-i nimeni atit de cirn, pe cit se crede. Asa ca, daca e s-o dam pe bune, onestitatea e doar un mod subiectiv de percepere a minciunii si nimic mai mult.

So, what!?

Percepție, reflectare, conștientizare, interpretare, Premiul Nobel pentru pace… E clar, redevenim serioși! Nici nu putem altfel, că doar domnul academician ne ține o bogat exemplificată și documentată prelegere psihologică-socialo-politică. Atenție mărită, vă rugăm!

Scris de Papagigli

În lumea noastră, a raționalilor, realitatea e o muză, pe care fiecare o privește după cum i se scoală imaginația.  Evident că mai sunt și alți factori perturbatori, dar ce vreau să spun e că senzorii noștri zic una, iar noi interpretăm cum ne aranjază, chiar și fără s-o conștientizăm. Percepția deține supremația absolută. Uite și-un exemplu rapid, că sa ne facem încălzirea. Spuneți-vă sincer, la ce v-ați gândit văzând dihania asta?

Și, deși percepția ar trebui să fie o reflectare fidelă a muzei ăleia din capu’ postului, de cele mai multe ori imaginea ne apare complet distorsionată. De ce? Nu pentru că simțurile ne-ar fi fucked up, ci pentru că interpretarea informațiilor cu care ne aprovizionează ele, e fucked up. Cu toate astea, pe mulți îi auzi spunând: “Adevărul e că…”, deși ăla-i adevărul percepției, nu al realitătii. Pe Băsescu , de pildă, îl scuipă jumate de Românie și-l pupă-n cur cealaltă jumătate, deși ambele părți cunosc aceleași realități ale acestui personaj de legendă olimpiană. Cum așa? Realitatea nu poate fi decât una. Cu toate astea, percepția e total diferită. Și nu vorbesc aici de preferințe, simpatii și apartenențe, pentru că, deși multora le poate părea absurd, sunt neverosimil de mulți cei care îl apreciază sincer, nu pe linie de partid.

Dacă situația asta pare bizară, stați s-o citiți pe următoarea, care mi se pare și mai oablă. Ce spuneți de faptul că un bărbat percepe o femeie în mod diferit inainte și după fut? Înainte-i o divină; după, o alta. Evident că sunt și excepții, că doar d-asta se și căsătoresc din când în când, dar eu mă refer la totalitatea actelor de fut. Și să nu v-aud cu: “Cine, mă, eu; să moară mama…”, că nu ține. Nu cunosc bărbat în a cărui viață numărul nevestelor avute, nevestele lui, să fie egal cu numărul femeilor cu care s-a polenizat. De ce atunci când vedem o ”piesă”, nu ne gândim la un nou născut sau la Starea Civilă, ci doar la fut? Nu ca aș avea ceva împotrivă, dar mă-ntreb și eu în numele sexului frumos.  De ce adică percepem femeia doar ca  femelă?

Dar hai sa nu mai intrăm în adâncul penetrărilor și să ne referim la subiecte de suprafață.  De exemplu, discuțiile în contradictoriu, polemizările și chiar războaiele. Astea nu sunt tot o urmare a percepției și interpretării diferite ale aceleiași realități?

Dar n-aș zice că ne găsim într-o situație disperată, întrucât există, după cum am spus, și excepții în care percepția se pupă cu realitatea, ca Bill Clinton cu Monica Lewinski. Monica am zis? Păi da, că uite, Monica, despre care toți cred că l-a luat pe Irinel din interes, a demonstrat că l-a iubit nebunește, și cu șoferul, și cu grădinarul, și cu instalatorul, și cu schimbătorul de viteze, și cu pasiune. Apoi Udrea, care e percepută drept curvă, când ea e, de fapt, ministră. Iar dacă pe Base îl scuipă doar jumătate din electorat, pe Boc săracu, -l scuipă toți, fără excepție. E foarte adevărat că unii-l pot scuipa din neatentie, el fiind o musculiță mică, pe care o sezizezi doar când îți intră-n cur să se hrănească.

Iar acum, în încheiere, pentru a concluziona într-o notă agresivă: ce spuneti de concursurile de aptitudini, gen Miss Univers Flociless sau Antrenorul Anu(su)lui in Fotbal sau, că p-ăsta chiar nu-l pot ignora, Premiul N-o beli pentru Pace? Nu-i așa că ăștia-s rupți complet de realitate și că totu-i doar percepție? Numai că, deși le știm pe toate, deja nu le mai dăm niciun fel de importanță, tratându-le, imperturbabili, cu liniștitorul: So, what!?

Dragostea pe vremea… tehnologizării

Gata cu chestiile ușoare, că suntem blog serios, ce naiba! Intră în scenă așii filozofiei și ai observațiilor socio-politico-comportamentale ancombrate în dilematica existențială și fixate obsesiv pe transcendentalismul sentimentului plenar de tangențializare emotivo-profilactică. Pe scurt: greii!

Scris de Melancolique

Domnule, pe vremea mea, nu era domne’ dezmățu’ ăsta! Nu se mai știe dracu’ nici de rușine, nici de bun-simț, de nimica. Îmi aduc aminte când eram eu prin clasa a șaptea așa, și începeam ușor, ușor să prind drag de fete, așa cum vedeam eu prin filme, de le-aș fi pupat pe toate și mai mult. Nu dragoste din aia cum ai față de învățătoare, nu… Din aia cum au oamenii mari, că mi-e și rușine să spui. Cum simțeam eu așa, balonări în stomac față de vreuna, și cum eram eu mai timid că de… eram mai coșos decât curu’ de tractorist și mai mustăcios decât porumbul, de la pubertate bineînțeles, da’ tot reușeam domnule să invit fetele pe bănci la povești. Pe vremea mea așa se făcea: invitai fata pe bancă și-i cereai prietenia. Ea îți cerea răgaz minim două zile, de te coceai tot, și, după ce aflau toți cunoscuții că tu vrei s-o curtezi și că-i porți o simpatie dospită, ți-ntorcea răspunsul; ori afirmativ, ori negativ. Astfel încât, după chinuitoarea perioadă de cugetare, oricare ar fi fost decizia demoisellei, tot te simțeai ușurat că măcar ai scăpat de așteptare.
Cam asta e perioada când am realizat eu pentru prima oară că atunci când vine vorba de atracție, băieții funcționează diferit față de fete. Mai precis, în timp ce băieților le pornește atracția din creier, le coboară pe piept, se oprește în zona mediană unde se și întărește și devine evidentă, reușind să anihileze orice urmă de logică, la fete e invers. Ele, când se simt atrase de un băiat, mai întâi merg tacticos, unduindu-și bazinul grațios și umflându-și pieptul, ca mai apoi să înceapă să-și folosească creierul și să evalueze băieții după niște criterii total necunoscute lor gen: dinți albi, umor, inteligență șamd. Așa era domnle’ pe vremea mea, un întreg ritual ca să ajungi să cunoști o fată și ca s-o pupi.
Acu’… ete, de exemplu, de Crăciun mi-am invitat părinții la o masă; așa tihnită, ca-n familie că așa se face de sărbători: tot ce ai mânca într-o săptămână devine fecal în maxim 24 de ore și pentru asta este nevoie de cât mai multe guri. Drept urmare, îți inviți familia la masă. Așa și eu cu ai mei, i-am luat drept Colebil, să-mi ușureze procesul de digestie. Dacă tot m-am pus să murdăresc farfuriile, l-am chemat și pe frate-meo ăl’ mic că na… el e burlac și să ‘mănâncă’ și stomacu’ lui o piftie caldă. Mă, și cum stăteam așa și mai turnam un pahar de vin, mai înfulecam unu’ de țuică, se pune al dracu’ ăla mic și butonează pe la televizor. Am simțit că mi se oprește respirația când m-am uitat printre ai mei și am văzut pe elsidiu ditamai miju’ expus în toată epilarea lui pe tot ecranu’. Ai mei au zis că m-am înecat cu ceva dracu’, că, la cum îmi erau de bulbucați ochii, altă variantă nu era. Nevastă-mea, care stătea alături de mine, observase înaintea mea chestiunea în cauză și imi tot dadea cu piciorul pe sub masa de-mi distrusese circulația periferică, nu alta. Eu, inert. Dobitocu’ cel mic, interesat! Am reușit subtil să le distrag atenția prin scoaterea ștecherului din priză, că nu știu ce mă făceam dacă vedea săraca mama ce are și ea între picioare la rezoluție hd.
Eee, pe vremea mea ne strângeam vreo șase-șapte flăcăi și ne uitam la video. Și, de cele mai multe ori, reușeam să ne satisfacem imaginația cu aceleași desene animate cu Albă ca Zăpada și Cei șapte pitici poștași, nu ca acu’. Acu’, indiferent de oră, poți să-ți clătești ochii cu fomei despuiate în doi timpi și trei mișcări. Tot ce-ti trebuie este un decodor de la Digi și curent în priză. Crezi tu că mai curtează vreun băiat fetele? Crezi tu că mai aruncă vreunul frunze pe pieptul lor ca să aibă motiv să le atingă pe țâțe așa erotic? La câtă sexuială e acum la televizor, nici nu cred că mai au nevoie de vorbe. Cred că doar își fac declarații gen: ”Dă pe Spice să vezi ce simt eu pentru tine!” O porcărie și tehnologia asta, o porcărie! Ne-a omorât tot romantismu’…
Ce vremuri trăim, domnule, ce vremuri!…