Ciobi-sme

Scris de Teo

Ştiţi, poate, unii dintre voi, cum e cu chefurile studenţeşti de prin cămine. La alea mai pe bune, sau nebune, găseşti ce nici nu ţi-a trăznit prin cap sau, dimpotrivă, tot ce-ţi trebuia: de la umor, alcool, zgomot şi muzică, până la fumuri de ţigară sau fumuri de femei…

Frigid chiar din născare sau prin vocaţie să fii şi cu şasiul obosit şi tot începi să simţi cum ţi se-aprinde beculeţul şi îţi toarce motoraşul.

Nu eram noi şi nici n-am devenit, ulterior, chefliii şi nici singuraticii cetăţii. Dar ne plăcea să evadăm, din când în când, din atmosefera de dictat a lunii de „stresiune”, pe care o sfidam cu salturi din tipare, fiecare după puteri, imaginaţie şi doza de ţicneală.

Cum toţi îl cunoşteau şi mai ceva decât pe Duckadam după penalty-urile apărate în 1986, lumea se entuziasmă ca turnesolul colorat când îl văzu pe Ciobi croindu-şi drum, cu gesturi largi, pocnind din degete, spre cele câteva tăvi cu clătite. Era un chef pe cinste…

‒ No ce faci, ungure, sari peste masă la desert?

‒ Păi tare bune şi acestea, că nehaliţii ăştia doi cu care am avut ghinionul să nimeresc în cameră mi-au devorat conserva de costiţă cu babe de fasole. Da’ o să iau mai multe, bine? Până nu se termină, că ele trag cu ochi frumoşi la mine.

‒ Ia câte vrei, Atilă, da’ vezi că-s…

‒ Az Isten boszom meg! Asta-i cu sare!!!

‒ Păi asta mă tot pregăteam să-ţi spun, că-s cu surprize unele, cum ai norocul să le nimereşti şi regula e să mănânci ce-ţi cade, n-ai voie să le-arunci decât dacă dansezi Lambada-n fundul gol

‒ Adică trebe s-o mănânc acum? Dar e greţoasă şi are sare multă. La dracu’ să vă duceţi, v-o mai lăsat ungurii sare în mine şi-acum vă răzbunaţi şi pe urmaşii lor!

‒ Hai, ia şi papă, Ciobi, nu toate sunt aşa, ziceai şi că ţi-e foame, poate oi nimeri vreuna cu dulceaţă sau cu brânză!

‒ Păi hunii nu renunţă-aşa uşor, se-mbăţoşă el mândru, în timp ce-nfulecă, flămând, înc-o clătită. Dar e cu ketschup care pişcă tare rău la mine, trebe să scuip, are piper, vreau apăăă!!!

‒ De scuipi, dansezi Lambada-n fundul gol şi-ţi vede şi Imola părul de pe fund, m-am repezit să-l pun în gardă. Mai bine mai încearcă una, e imposibil să mai dai peste surprize, cred că le-ai terminat pe toate!

‒ Mi-e foameee! Asta e ultima şi vă reclam şi la Consiliul Europei, că-nfometaţi şi însetaţi minorităţile!

Deodată însă-l văd senin şi-mi zic că e aproape imposibil, pesemne o fi luat-o razna, s-o fi obişnuit cu gustul… Dar molfăia cuminte, nu crâcnea.

‒ Ei, cum e, ai nimerit cu gem?

‒ Nuuu, n-are chiar nimic, e goală şi e super, numai că parcă are gust de pàlincă ori de ceva alcool anume…

‒ Fugi, mă, că ţi se pare! Ţi-am zis că o să ai noroc, vezi? E fără sare sau piper sau ketschup, putea fi şi mai rău! Mai vrei?

‒ Nu mai, m-am săturat, am zis că merg la învăţat, mâine examen greu aşteaptă dimineaţă…

‒ No baftă! O să călcăm pe vârful degetelor la întoarcerea în cameră, să nu-ţi stricăm odihna, mai zisei eu mânzeşte… Dar pân-atunci, dă muzica mai tareeee!!!

Peste o oră, în care uitasem şi de griji, adică şi de Ciobi, o oră-n care până şi clătitele se terminaseră, încă lucizi, mai s-amuţim când ghici cine trânteşte uşa ca buzduganul de perete…

‒ Nu pot să-nvăţ, nu pot să dorm, e gălăgie multă foarte şi sunt ameţit! Mi-e foame! Şi mai vreau clătite!

Pus la cămaşă şi cravată, cu un sacou verzui ca stema celor din UDMR şi încălţat cu cei mai lustruiţi pantofi din tot căminul, Ciobi al meu se revolta din prag ca Gheorghe Doja şi semăna perfect, în ipostaza asta, cu fiecare ursuleţ ce ne privea morocănos, gălbui, dintr-un albastru infinit al boxerilor largi.

‒ Să fiu al naibii, se auzi într-un sfârşit! E-n budigăi, nu are pantaloni, l-aţi imbătat, nebunilor, să cânte muzicaaaa!!!

Publicitate

Ioi, Istenem!

Scris de Teo

Nu-mi plac neserioşii. Da-n general nu-mi place mai nimic din ce e „ne-“. Cu toate astea, pe ăia veşnic încruntaţi, cu băţu-n fund şi-n consecinţă constipaţi la… zâmbet nu i-am avut nicicând la inimă.

Un fel de sport extrem, în facultate, zău… cel mai tare chef mi se părea fix ăla din sesiune. Prin anul II, deja nu-mi mai făceam atâtea griji, că n-o să am eu timp să-nvăţ la nu ştiu ce examen: de fapt… în facultate-nveţi să-nveţi, să ştii, să poţi şi chiar să te distrezi.

Fireşte, asta-i teoria mea, pe care Ciobi, al meu coleg de cameră, n-o-mpărtăşea nici câtuşi. Aşa că pentru el, toceala din „stresiune” era sfântă, iar timpul trebuia cu maaaare artă drămuit între cantină, pat şi sala de lectură.

Timp de o lună, în care se căznea cu 7-8 examene, iar eu dădeam vreo 12-13, nimic din lumea asta, nici chiar ficatul ciugulit al amărâtului de Prometeu, nu-i întrecea sisificul destin. Aşa că-şi uzurpa de bunăvoie orice libertate, orice iluzie de evadare şi devenea, absurd, aş spune, robul întemniţat al propriei celule, cu gratii şi cu ziduri mari… din cărţi.

În seara aceea, se întorsese ca un lup flămând acasă, visând probabil la costiţa cu fasole din conserva ce-o ţinea de-o vreme de-amuletă, să-I poarte de noroc chiar înainte de cel mai important examen. Zicea că are nevoie de mai multă energie, să fie „Zen”, hrănit şi odihnit…

Eeee… noi, văzându-l de atâtea ori cum mai c-o mângâia şi o pitea apoi în spatele cutiei cu margarină la comun, tot plănuisem, jinduind la caloriile îmbietoare şi dătătoare de… ştiinţă, s-o mătrăşim.

Zis şi făcut. Dar l-am asigurat, văzându-i disperarea din ochii de husar prădat, că ne-a fost poftă, că cina a fost bună şi că la următoarea bursă, dacă îmi iau examenele ca şi pân-acum, îi cumpăr o conservă şi mai mare, de 850 de grame.

‒ Şi… n-a rămas nimic la mine, o babă de fasole măcar?

‒ Nuuu, niciun moş! Ce boaba mea, mă Ciobi? Am fost doi! Da-i chef în seara asta în cămin, poate se dă mâncare, hai!

Acuma… vă daţi voi singuri seama ce dileme se învârtoşau în spiritul disciplinat din fragedă pruncie, cum toate-nvăţăturile deprinse mai cu vorba bună, mai cu nuiaua de la naghi mama şi opuko îi şuierau în creieri şi îi strigau reproşuri cu duiumul! Ce spiriduşi toreadori se înfruntau cu foamea cât un taur a bietului honvez! Într-un final, mâhnit că trebuie să lase ultima lectură a cursului pe mai încolo, abdică învins:

‒ No gherem, dar io mănânc şi nu stau să dansez, nu beau nici palinca de este, eu înapoi întorc in cameră la învăţat!

‒ No hai ş-om mere, ungure! Să fie cum vrei tu, doar n-oi dormi flămând, că dacă nu mănânci, să vezi că uiţi în 12 ore tot ce-ai învăţat, cic-au făcut un studiu pe la Harvard!

‒ Ioi, Istenem!…

Va urma