Trudi

Pe Trudi am cunoscut-o acum câțiva ani, într-o primăvară.  Mai exact, a doua zi după ce doamna Silvia, asistenta mea de la cabinet, a ieșit la pensie, lăsând în urmă amintiri frumoase, mai ales în gândurile doctorilor vârstnici din spital care o cunoscuseră cu toții , în diverse sensuri, începând cu mulți ani în urmă. Printre acești doctori veterani se număra și fostul meu mentor, Dr. Kaplan, despre care v-am povestit acum ceva vreme. O regretam și eu pe doamna Silvia, datorită felului eficient, proactiv și foarte pedant în care își exercita sarcinile de asistentă personală a unui medic zăpăcit, leneș și foarte dezordonat cu actele, programările și alte activități specifice. Ați ghicit, eu sunt ăla.

Conducerea spitalului a hotărât ca locul vacant de asistentă a mea să fie ocupat de Trudi. ” Mă numesc Gertrude, dar mi se spune Trudi”, spuse ea întinzându-mi zâmbind mâna. După ce am făcut cunoștință i-am prezentat pe scurt îndatoririle de bază, restul urmând să le afle pe parcurs. Trudi a păstrat pe tot parcursul conversației noastre un zâmbet natural și optimist care, în mod normal ar fi trebuit să fie molipsitor. Dar nu era cazul cu mine. Tocmai terminasem în mod devastator o relație și nu eram receptiv la farmecele nici unei femei, deși, Trudi era destul de frumoasă. Nu era genul de bombă sau divă, chiar puteai trece cu ușurință cu privirea peste ea, în mulțime, însă dacă ai fi privit-o mai mult de trei secunde, ai fi remarcat trăsături frumoase, fine și un corp atrăgător. Avea sânii mici și fermi, pe care îi ghiceam prin halat, lucru la care mă pricepeam destul de bine. Mâinile ei erau fine, delicate, ochii verzi, conturați cu gust și buze relativ subțiri care păreau sfioase la prima vedere. Nu era foarte înaltă însă avea un corp armonios ale cărui forme nu erau scoase în evidență prea tare de posesoarea lui. Pe scurt, noua mea asistentă nu era genul de femeie care să dorească să se evidențieze prin frumusețea ei, lăsând eventualii admiratorii să-i descopere calitățile în timp.

Trudi se acomodase destul de repede în noul post. Aproape nici nu simțeam lipsa predecesoarei ei, datorită modului în care tânăra ei înlocuitoare își îndeplinea sarcinile. De cele mai multe ori, o depășea pe doamna Silvia în privința felului în care organiza treburile la cabinet, asta datorită și spiritului tânăr și creativ pe care Trudi îl poseda din plin.

Dar pe mine toate acestea nu păreau să mă intereseze la vremea aceea. Cum vă spuneam, tocmai terminasem o relație amoroasă care-mi lăsase răni adânci în suflet, fapt pentru care petreceam destul de mult timp prin barurile și bordelurile din cartier, unde eram considerat un fel de V.I.P. Nu știu cum reușeam să duc o asemenea viață și să-mi pot îndeplini sarcinile spitalicești, deoarece exageram destul de mult cu asemenea distracții.

Deseori veneam mahmur la cabinet, datorită exceselor bahice și sexuale din seara precedentă și găseam pe birou cafeaua tare pregătită de Trudi și lista cu programările din ziua respectivă. De cele mai multe ori, asistenta mea prelua sarcinile mele mai mărunte, chiar și consultații mai uzuale care puteau fi prestate și de studenți. În felul acesta, în mod tacit, Trudi îmi acoperea deficiențele cauzate de mahmureală, pentru a nu mă da de gol și a mă pune într-o lumină proastă în fața conducerii.

Lucrurile au continuat așa luni de zile. Mă afundam într-o lume a mea, plină de fantasme, căutând să-mi alin suferința sufletească prin alcool și compania prostituatelor, fiind convins la vremea aceea că prestatoarele de amor tarifar sunt cele mai sincere iubite pe care puteam să le găsesc. La muncă devenisem destul de neglijent, încărcând-o pe Trudi cu din ce în ce mai multe sarcini, pe care le îndeplinea cu succes în timp ce eu mă trezeam din mahmureală.

Pe neștiute, venise ajunul Crăciunului. Conducerea spitalului ne consultase privitor la bonusurile angajaților iar eu o propusesem pe Trudi pentru o primă, deloc neglijabilă, pe care am ținut să i-o înmânez personal, drept recunoștință pentru ceea ce făcea pentru mine. Primisem plicul pentru Trudi de la casierie și l-am pus în sertarul biroului, urmând să-l dau în seara aceea asistentei mele. Trudi era plecată cu diverse comisioane urmând să se întoarcă mai târziu, pentru a-mi raporta ce făcuse și pentru a-mi da la semnat diverse acte interne. Am profitat de ocazia lipsei ei, am închis cabinetul și m-am dus la barul de peste drum, a doua mea casă, acolo unde prietenii mei de pahar începuseră deja petrecerea. N-am observat când se întunecase, așa că, gândindu-mă că deja ziua de lucru la cabinet se încheiase, am pornit-o pe două cărări spre casă.

Am urcat scările blocului și, în dreptul ușii apartamentului meu, mi-am dat seama că nu am chei. Dezarmat, am alunecat ușor și, sprijinit de peretele de lângă ușă, am adormit. Nu știu cât am zăcut acolo. A trebuit ca o mână micuță dar fermă să mă zgâlțâie bine pentru a mă trezi și a mă face să realizez unde mă aflu. Era credincioasa mea Trudi care, îmi găsise cheile casei uitate pe birou, la cabinet și mi le adusese. ” V-am căutat peste tot domnu doctor, bine că am dat de dumneavoastră că eram la un pas de a anunța Poliția” spuse ea și, icnind ușor mă apucă de subsuori, târându-mă până în dormitor și aruncându-mă în patul cel mare și gol. ”Sunt obișnuit cu asta, spuse ea, am avut un tată bețiv și am practicat sportul ăsta de la o vârstă fragedă”. Își trase răsuflarea câteva clipe apoi începu să mă descalțe. ”Dimineața ați fi avut răni la picioare… Vă descalț, vă dezbrac apoi mă duc la bucătărie să vă prepar ceva… unde aveți dulăpiorul de medicamente?” întrebă ea, voios și voluntar. I-am arătat baia cu un gest inert, iar ea a început să-mi descheie haina, apoi cămașa, fără să ca eu să opun nici cea mai mică rezistență. La un moment dat își apropie chipul de al meu, ne-am privit câteva secunde, apoi am sărutat-o cu patimă.

Nu știu cum ne-am rostogolit în pat, am ajuns deasupra ei și am început să-i desfac nasturii bluzei.  Trudi încerca să se opună, mai mult de formă, asaltului meu pătimaș, începând să gâfâie ușor în timp ce picioarele ei se descălțau reciproc în semn de capitulare totală.

Câteva minute mai târziu priveam amândoi tavanul, apoi, într-o tăcere absolută, Trudi se îmbrăcă încet, apoi se întoarse către mine, mă sărută și se îndreptă spre ușă șoptindu-mi un ”Pe mâine” plin de speranță.

Nu mai știu cât am zăcut în pat în seara aceea. Dimineața m-am trezit, destul de bine dispus și am plecat la cabinet. Trudi era deja acolo și mă întâmpină cu un ”bună dimineața!” plin de vioiciune, urmat de un zâmbet plin de subînțeles. M-am făcut că nu observ asta și am intrat glonț în cabinet, m-am așezat la birou și am reflectat câteva clipe. Am chemat-o apoi pe Trudi în birou și ea a sosit aproape imediat. ”Cafeaua este gata, mai ai nevoie de ceva?” mă întrebă ea familiar. Am privit-o rece, nelăsându-i nici o șansă să creadă că cea ce se petrecuse cu o seară înainte putea însemna ceva. ”Uite, Trudi, doresc să-ți mulțumesc pentru serviciile prestate până acum și te rog să primești acest bonus din partea mea și a conducerii spitalului”, am zis eu înmânându-i plicul scos din sertar.

Trudi m-a privit oarecum surprinsă de atitudinea mea glacial-oficială. Luă plicul și se uită la teancul gros de bancnote din el, apoi spuse un ”mulțumesc” strâns din buze și se duse la locul ei, în antecamera cabinetului, continuându-și munca, cu privirea întunecată și dezamăgită în același timp.

Nu ne-am vorbit toată ziua, de fapt în afară de conversațiile legate de muncă nu lăsam loc unei inițiative de a discuta sau explica ceea ce se întâmplase în apartamentul meu. Seara de Anul Nou am petrecut-o la spital, alături de colegi așa cum făceam aproape în fiecare an de Sărbătorile importante.  Mă abținusem cu greu de la băutură pentru a nu veni deja cherchelit la petrecerea de Revelion așa că, începusem să degust și să ciocnesc pahare cu colegii. Pe Trudi nu o vedeam nicăieri, deși parcă prezența ei la petrecere fusese confirmată de câteva asistente care o văzuseră.

Am găsit-o pe Trudi într-un târziu, plângând undeva între etaje, pe scara de serviciu. Am întrebat-o ce s-a întâmplat, dar ea aplecat de lângă mine și a fugit la etajul unde îmi cabinetul intrând în biroul meu. M-am dus după ea, vroiam să lămuresc o dată pentru totdeauna lucrurile și să tai orice speranță legată de o eventuală relație între noi. Trudi plângând, se întoarse către mine spunând: ” Am găsit un post mai bun la alt spital… Voi începe chiar de pe 3 ianuarie… V-am spus ca să știți!” apoi izbucni din nou în plâns. Am privit-o ușor descumpănit, simțind o ușurare sufletească neașteptată.” Ah, felicitări, i-am zis, mă bucur că ai găsit un loc unde ești apreciată la adevărata ta valoare și…”

”Dacă am nevoie de recomandare îmi veți scrie una?” mă întrerupse ea. M-am așezat la birou și am luat o coală albă de hârtie pe care i-am înmânat-o zicând:” Ai excelat în toate sarcinile, poți să scrii ce dorești și eu semnez”. Trudi luă foaia, apoi se îndreptă spre ușă plângând în hohote. Se întoarse țipând.” Sunteți cel mai rău om pe care-l cunosc!” și ieși în fugă.

Am rămas minute bune pe scaun, meditând oarecum șocat la reacția lui Trudi. Am fost întrerupt de asistenta șefă care și-a băgat capul la mine în birou întrebându-mă: ”Vrei să revină peste câteva zile?”

M-am ridicat de pe scaun și m-am îndreptat spre ieșire. Vroiam să mă re-alătur petrecerii. ” Dacă dorește ea, poate reveni”. am răspuns.

”Dar tu, tu dorești ca ea să revină?” întrebă din nou asistenta-șefă. ”Nu”, am răspuns sec, în timp ce încuiam ușa biroului.

În seara aceea am servit doar cocktailuri nealcoolice. De fapt, socotind băuturile servite mai devreme, a fost ultima seară în care am consumat alcool în cantități mari.

M-am gândit mult la ce mi-a spus Trudi în noaptea aceea. Și sper că am devenit, între timp, un om mai bun.

Tragicul sfârșit al lui Mickey Mouse

Zăcea acolo, nemișcat, culcat pe patul din rezerva numărul doi: o siluetă filiformă, cu capul mare și rotund, conectat la aparatele care-i monitorizau starea vitală și la perfuziile care îi administrau calmantele și substanțele nutritive.
Cu aproape o oră în urmă, patrula de Poliție îl găsise ghemuit și tremurând de foame și frig. L-au cules de pe una din străzile laterale din centrul orașului, vizavi de o grădiniță de copii și îl aduseseră degrabă la noi la Camera de Gardă, așa cum procedează cu toți boschetarii pe care-i găsesc leșinați prin oraș. În vânzoleala continuă de la Triajul clinicii, nu l-a recunoscut nimeni. L-am preluat ca pacient fără să știu cine este, pe actele lui de internare nefiind trecut nici un nume. Am fost surprins când l-am văzut acolo, pe patul acela, culcat, semi răstignit, conectat la furtunurile aproape la fel de subțiri ca și membrele lui. Mi-am dat seama cu surprindere că-l recunosc, dar nu-mi venea să cred că îl văd în starea aceasta absolut deplorabilă. Era chiar el, Mickey Mouse, idolul meu din copilărie.
Nu mai avea nimic din strălucirea de altădată. Urechile negre, rotunde și lucioase cândva, erau acum roase, scorojite și blegi. Nasul acela simpatic, negru și lucios ca o măslină proaspăt scoasă din borcan, se transformase într-o bobiță scofâlcită, ca o stafidă uscată. Zâmbetul lui molipsitor și plin de viață devenise un rictus trist și amar. Mickey Mouse, cel strălucitor și plin de viață cândva, zăcea inert pe patul acela de spital, fără mari șanse de revenire: multele zile de înfometare petrecute în frig și ploaie își puseseră amprenta definitiv pe starea de sănătate a ilustrului meu pacient.
L-am apucat cu grijă de încheietura mâinii, pentru a-i lua pulsul. În momentul acela Mickey deschise ochii  tulburi și îngăimă ceva. M-am apropiat încet de el să-i înțeleg vorbele: ” E târziu… E prea târziu… Lasă mă să mă duc… așa îi voi reîntâlni pe toți…”. Apoi a tușit de câteva ori, scuipând sânge.
I-am ridicat perna și l-am așezat mai bine pe Mickey, vroiam să știu ce s-a întâmplat, cum a ajuns în această situație dramatică, idolul copilăriei mele și a celor de generația mea. Trebuia să știu. ”Copiii nu ne mai iubesc, spuse Mickey șoptit, cei de la studiourile de animație ne-au dat afară… pe toți… Ne-au înlocuit cu alte personaje plăcute de copiii din ziua de azi… vânători de monștri… de extratereștri… care fac glume fără perdea… care nu au nimic… din candoarea poveștilor de altă dată…. Uuuffff” și tuși din nou, cu furie. După o scurtă pauză continuă: ” Am plecat fiecare pe drumul lui… dar am sfârșit-o prost. Am crezut că ne vor susține copiii dar ei, ei… ” și o lacrimă fierbinte se scurse pe obrazul zbârcit al lui Mickey.
”Nu-i mai înțeleg, continuă el, nu mai au nimic din candoarea copilăriei, ei ne-au ucis…nu-i mai atrag poveștile… Jocurile astea pe calculator… filmele cu supereroi… și cu povești amoroase ce se desfășoară la vârste din ce în ce mai fragede… Eu mă emoționam tot când o țineam de mână pe draga mea Minnie…” și o nouă lacrimă fierbinte alunecă ușor pe obrazului muribundului meu pacient.
”Pe Pluto l-au prins hingherii… a sfârșit în mizerie într-un adăpost de câini vagabonzi… Donald,Daisy, împreună cu cei trei nepoței, au plecat pe mare să-și încerce norocul și au fost răpiți de pirații somalezi, vânduți apoi ca sclavi pe undeva… De Goofy nu știu nimic, dar probabil, nătâng cum era, nici el nu-a sfârșit-o prea bine. Iar Minnie… draga mea Minnie… a plecat împreună cu mine, dar ea s-a stins prima… nu a putut suporta… ” Mă strânse puternic de mână și mă privi în ochi: ” Acum… lasă-mă să mă duc și eu, așa voi fi lângă ea pentru totdeauna…”
Nu puteam să cred ceea ce aud… ceea ce văd… mă simțeam sfâșiat și revoltat de nedreptatea care mi se dezvăluia. De ce? De ce toate astea? Mă întrebam în sinea mea. Dar trebuia să fiu tare, Mickey nu trebuia să vadă nimic din ceea ce trăiam. ”Vei fi bine, i-am zis, cu glas surprinzător de calm, spune-mi ce pot să fac pentru tine acum… ” Dar el, deja închisese ochii simțind că sfârșitul îi este aproape. ” Aș vreaaaa…, spuse el șoptit, aș vrea să mai fiu o dată Ucenicul Vrăjitor…” și capul îi căzu pe o parte. Mai deschise o dată ochii și șopti duios: ”Minnie…” . Apoi se stinse.
Aparatele țiuiau confirmând decesul lui Mickey Mouse. M-am ridicat de pe patul său, încet, atemporal, nebăgând în seamă foiala și vânzoleala surorilor medicale care încercau, fără succes resuscitarea pacientului. M-am dus, privind în gol, către vestiar. Câteva minute mai târziu părăseam spitalul. Țin minte că m-am îmbătat groaznic în noaptea aceea.

Acest text este scris în memoria Doamnei Viorica Bucur ( 14 februarie 1946 – 22 august 2011). Odihnească-se în pace!

Eczema

Îmi place să lucrez în spital. Aici vin oameni pe lume. Alții pleacă. Totul se întâmplă aici, în saloane, și bune și rele, iar de multe ori mă aflu în mijlocul acestor lucruri, fapt care mă face să reflectez asupra unor aspecte legate de lume și viață.

De exemplu, zilele trecute, am avut un pacient care a venit la consultație pentru o eczemă. Era ceva banal, o iritație ușoară dar deranjantă, care nu impunea totuși un tratament deosebit. I-am prescris o alifie preparată de farmacista noastră șefă, doamna Otilia, al cărei trup unduios și posterior cu forme divine, ar face-o pe J Lopez să se retragă la mânăstire, de rușine.

Pacientul cu eczema a luat rețeta cu o oarecare tristețe. ”S-a întâmplat ceva?” l-am întrebat. Dumnealui a îngăimat ceva gen ”nu. nu, totul este în regulă” cu privirea abătută și chip mohorât. Am insistat, simțind că ceva îl nemulțumește pe pacientul meu.

Până la urmă, cu insistențe prelungi, l-am convins: pacientul a ridicat privirea spre mine și m-a întrebat cu glas tremurat:” Doctore… eczema se va vindeca… dar ce mă voi face oare fără plăcerea de a mă scărpina?”

Adorabil. Dumnealui simțea că are un rău în organism, dorea să scape de el, dar mica plăcere perversă de a-și scărpina bubele îl făcea să ezite și să se despartă cu greu de boală.

După ce l-am poftit pe pacient afară, m-am gândit la acest aspect care tocmai mi se dezvăluise: câți conștientizăm răul din noi, vrem să scăpăm de el dar totuși ezităm pentru că ne place să trăim în prezența lui? Știm că nu este bine, dar totuși mințim, preacurvim, îi trădăm pe cei de lângă noi, pentru a nu-i supăra pe ceilalți, iubim arginții și ne lăsăm pradă lăcomiei…

De multe ori, răul rodește în mințile noastre, generând gânduri de care în mod normal ar trebui să ne fie rușine, dar totuși ne plac. Știm că trebuie să ne ferim de păcate, dar totuși ne place să le avem prin preajmă, la îndemână. Ca de exemplu, mândria (orgoliul), primul din cele șapte păcate capitale, care ne împiedică să ne recunoaștem propriile greșeli și, având grijă să nu ni se șifoneze propria imagine,  îi punem pe alții să arunce cu pietre în cei ce îndrăznesc să ne deschidă ochii.

L-am invitat la masă, în ziua aceea, pe pacientul cu eczema, la cantina spitalului. Evident, l-am pus să plătească.

Bine v-am regăsit dragi buimaci. Sper că ați avut o vară de poveste.