Arhive blog

Viaţa bate filmul

Scris de Vlad

Periodic merg la cinematograf. Asta îmi trădează memoria scurtă şi-mi tratează, de fiecare dată, iluziile demontându-le brutal.

Scurta mea prezenţă în sala de cinema e aidoma convieţuirii de la bloc: nu-ţi alegi vecinii, ci-i capeţi după cum ţi-o fi norocu! N-aş vrea să cred că asta e măsura norocului meu dar, dacă e să mă iau după ultimele  experienţe, s-ar putea spune că n-am avut niciodată şansa să calc într-un rahat. De regula îmi cunosc 4-5 vecini înainte de a merge la film, pe alţii îi identific şi-i înscriu la categoria “inofensivi” până să se ia curentu`, iar pe unii (de fiecare dată prea mulţi) îi descopăr în timpul filmului fie după nume sau poreclă, fie după apelativul amical “coaie”.

La coadă la floricele (pe stil vechi – cocoşei, cu stil – pop-corn) începe experienţa de cinefil ambulant şi cu deficienţe de memorie.

Dibuieşti coada cea mai scurtă, ocupi loc şi treci pe modul “pinguin”: paşi mici, 3 în lateral, unu`n faţă. Realizezi că, deşi esti al 3-lea în rând, cumperi al optulea; distribui încărcatura şi plecaţi la locurile voastre.

Reclame, promo, coming soon, începe filmul. Audienţa, conform înscrisului de pe ecran, generală; conform realităţii din sală, parţială. Înca se mai intră, lucru pe care dacă nu-l vezi, îl auzi: coaie, e pe partea cealantă! | mă-ta e pe partea cealantă! | coaie nu fi prost! hai fă, calcă azi!. Filmul continuă, telefoanele care vibrează nu se aud, celelalte da. Scenă plină de romantism, revoltă în rândul 8: coaie, ce morţii lui de film e ăsta?, răspuns promt: artistic coaie!. Te concentrezi la film, dramatismul e maxim şi, apoteotic, punctul culminant vine la pachet cu revelaţia vecinului de cu două rânduri mai sus: să-mi fut una, ăsta-i ta`su!. Într-adevar, e taică-su`, dar asta o ştiam cei mai mulţi dintre noi de prin minutul 17 şi nicidecum nu aveam nevoie de confirmare. Se termină filmul, unii îşi iau nu doar hainele, cei mai mulţi da.

Te gândeşti că mai bine mergeaţi în parc, acolo nu eşti silit să calci pe flori sau floricele, ba dimpotrivă.

Anunțuri

Flexu

Deja academicienii noștri, animați de dorința de a împărtăși din vasta lor experiență și a le pasa încet-încet treburile mai dificile a duce gloriosul steag al buimăcimii mai departe, au început să-și caute discipoli. Ultimul aterizat în ograda noastră pare a îndeplini toate condițiile cerute de fișa postului: e tânăr, virulent, iute la vorbă și la minte, așa că nu mai stăm pe gânduri: îl aruncăm în apă, că numai așa va învăța să înoate. Succes! 🙂

Scris de virusverbalis
Neminimalizându-i utilitatea, una dintre cele mai diabolice scule este, cred, flexul. Mai ales când încape pe mâna unui nepriceput. Dureros e și faptul că, de multe ori, nu poți să localizezi spatiul sursei sonore și nici să-ți dai seama ce material e demolat. Material care, mai tot timpul, opune rezistență și-ți prelungește astfel starea de excitație nervoasă. Încântarea sonoră va începe maltratarea corpului nostru în mod progresiv, de la degetele picioarelor (unde vei simți ușoare furnicături), va trece abrupt prin nervii maxilari, prin scărițe și nicovale, va lovi cu brutalitate globurile oculare (ce vor lua consistența ochilor de melc) și se va opri în creier, pe undeva prin scoarță.De fapt, creierul va fi ultimul din redută, și cel ce va conștientiza macabrul traseu.

Vor fi și momente când te vei ruga divinității să se întrerupă curentul electric, chiar dacă în momentul ăla privești (impropriu spus!) un meci de fotbal sau un film de acțiune. Sau vei dori ca “meșterul” să ia o pauză de țigară și să mai tragă o dușcă de băutură… De regulă, -paradoxul flexului!- ruga nu-ți va fi îndeplinită, caznele vor continua cu aceeași intensitate iar deznodamantul va fi -după chinul îndurat- unul firesc, deschizându-ți larg calea înjurăturilor românești neaoșe și colorate, cu referiri directe la adresa posesorului și , dacă știi, a producătorului de flex…

P.S. Să dea Domnu’ , s-aveți zile liniștite!!!

Filmuleţul de seară

Gata cu teatrul! Acum, la film – clasic, ca de obicei  😀 – după care, în scutece! 😀