Pastile de micşorare a penisului

Autor: Toni Scribu
Da, aţi văzut bine: pastile pentru micşorarea penisului. Un grup de cercetători… britanici, că alţii de unde, vor face un studiu in viitor (asa cred eu; e doar o chestiune de timp) despre cele mai bine vândute produse şi evident, despre cele mai prost vândute produse EVER.
Suntem cu totii de acord că Pastilele pentru micşorarea penisului îşi vor adjudeca dă departe primul loc în acest top… ruşinos.
Se vând atât de prost încât nici nu există în magazine!
Nici pe net nu găseşti, nicăieri!
De fapt, cred că nici nu s-a produs vreodată aşa ceva. Mai mult, cererea pentru astfel de produse se pare că se află într-un foarte grav declin.
Oamenii nici n-au auzit de o astfel de aberaţie.
În plus nici nu-i interesează aşa ceva; uite: scriu eu aici şi nici măcar un vizitator n-a fost interesat de idioţenia asta de produs.
Cred ca nici n-am să postez inepţiile astea aberante.
Mai bine mă las şi scriu maine despre crema de micşorat sânii, spray-ul de ejaculat instant, plasturele de îngrăşat ca porcu şi şamponul pentru încâlcit părul.

Publicitate

Prima spa-nare

Autor: Silavaracald

Prin mai, a.c, imi zice sor-mea: “Ai cam inceput sa imbatranesti”… dragut din partea ei: nici nu observasem, la cei 17 ani ai mei perpetuui (de pluralul asta nu-s chiar sigura, si n-am timp de DEX-uri acum). “Te duc eu la un salon de spa unde merge toata crema orasului. faci cateva sedinte, si te pot scoate apoi in lume, pe post de sora mai mare. Ce ratez eu, culegi tu…” m-am opus, fireste, incercand s-o atrag spre cercul meu de intelectuali, sa vada si ea ce apreciaza, cu adevarat, barbatii la femei. da’ ea deja ma programase pentru luna asta, dupa insistente grele, ca-i plin orasul de nebune. Vei intelege ulterior de ce. Cu vreo 3 zile inainte de a pleca la mare, ma roaga s-o iau de la spa-biliment… ajung eu acolo si aflu ca mai am de asteptat vreo ora pana ce isi termina alea treaba cu ea. dau sa ies pe usa, sa merg pe unde mai aveam treaba, da ma agata patroana si, nu stiu cum s-a facut, da’ m-am trezit intinsa pe un pat, cu pleoapa inferioara lipita de obraji cu scotch, si ea -purtand ochelari de neurochirurg, dintr-aia care maresc de n-spe mii de ori- aplecata deasupra mea. “Facem o extensie de gene, ca mergeti la mare si nu vrem sa ne curga rimelul in ochi” susura ea in urechea mea, in timp ce-si desfasura, in poale, o trusa de mica chirurgie (credeam eu). Ce sa zic, n-am vrut sa ma pun rau cu ea, ca ma sfasia soră-mea dupa aia. am stat pret de 50 de minute, lasand-o sa-si faca mendrele cu mine, dupa care m-am ridicat si am privit in oglinda pe care mi-o tinea -superincantata- patroana. Prima data am crezut ca in sfarsit m-am intalnit cu Bambi, preferata mea din desenele animate. La a doua privire insa, am observat ca semanam mai degraba cu un vitel care tocmai si-a luat o coada peste ochi de la maica-sa. Si am platit pentru asta! bani si suferinta! Ma intreaba mama, la sosirea acasa, cat am dat pe capodopera aia…”Nimic”, am spus eu, ca Birlic, in “Titanic vals”. “a fost un bonus pentru ca sor-mea le e clienta fidela…” ‘a mica tacea chitic… n-a sarit sa ma sustina…”Bine, daca a fost pe gratis, merge. da’ daca-i pe bani, nu merita, maică, zău!” Da’ a fost bine pana la urma, ca n-a mai trebuit sa ma machiez la mare; nici nu puteam, ca ma durea ca dracu’ cand atingeam creionul de pleoape. ăi mici ai soră-mii au fost insa incantati. cea mai mare distractie a lor era sa-mi arunce cu apa marii in ochi. si in conditii normale ustura un pic, dar asa traumatizata… se innecau de ras cand ma vedeau orbecaind dupa ei, sa-i bag cu capul la fund pana imi revine vederea…acum mi-e mai bine. Treptat-treptat, au inceput sa cada. Singurul necaz e ca n-o fac intr-n mod sistematizat, ci haotic, asa ca distributia genelor mele este cam asta: geana-pauza-lipsa-geana-pauza etc. Am incercat sa le egalizez, adica sa le tund pe cele prea lungi, da’ ale naibii, cred ca-s dintr-un aliaj de titaniu, ca ricoseaza forfecuta din ele ca gloantele dintr-un perete metalic.

Cel mai şmecher mare

Scris de Vlad

Personajul ne e cunoscut tuturor, omul doar fiecăruia.

Personajul trăieşte şi se manifestă pretutindeni, mai puţin oricând. Momentul în care cel mai şmecher mare devine mai şmecher puţin e acela în care intră pe teritoriul unui alt cel mai şmecher mare – atunci omul iese din pielea personajului şi se conservă aşa până ajunge în locul care l-a consacrat sau în alt loc unde nu există niciun şmecher mai decât el mare.

Cel mai şmecher mare e un ghinionist al sorţii, poate cel mare. Timpul n-a avut milă de el, părinţii n-au avut timp de el, el de el n-a avut habar şi a devenit copia fidelă a celor mai şmecheri mari ce i-au servit de model într-o lume lipsită de repere. Ghinionul omului cel mai şmecher mare e ghinionul lui, ghinionul personajului cel mai şmecher mare e al tuturor, şmecheri sau fraieri deoptrivă.

Omul e mereu altul, personajul mereu acelaşi.

Cel mai şmecher mare de pe scara în care locuiesc momentan e un uscat ras în cap. Am observat la cei mai şmecheri mari tendinţa de a-şi lăsa părul lung sau chelie. Locatarul conjunctural vecin cu mine (sau eu cu el) n-a avut suficientă răbdare să-i crească pleata şi pentru a deveni primul cel mai mare şmecher de la el din scară s-a ras pe ţeasta. În completare şi-a insuşit şi-o moacă încruntată şi-un mers care, dacă l-ar ajuta fizicul, ar putea fi considerat impunător.

Odată metarmofozat omul în personaj, cel mai şmecher mare de pe scară a găsit de cuviinţă să-şi revendice, de la sine putere, loc de parcare şi cea mai elocventă manifestare a acestui exemplar poate fi văzută atunci când îşi găseşte locul ocupat. Interesant este că nu s-a găsit nimeni să-l ia de urechi şi să-i aplice un bobârnac pe chelia lui insipidă, (deşi astfel de acţiuni ar putea conduce la o dramă şi ar fi încadrate la tentative de omor pentru că, după cum am mai spus, posibila victimă e uscată rău) iar asta îi permite lui să-şi exercite nestingherit funcţia supremă.

Alţi locatari cu funcţia de cel mai şmecher mare întâlniţi de mine aveau modalităţi similare de manifestare. Unii scoteau boxele pe geam, alţii îşi scoteau femeile, îşi aruncau gunoaiele, eventual femeile, ieşeau la plimbare în maieu prin cartier, băşeau senini în faţa scării, lipeau mucii de pereţi şi pavau trotuaru’ cu ambalaje de bomboane agricole. Câinele şi şmecherii cei mai şmecheri mari sau mici (deşi nu există şmecher care să se considere mic) au în comun un singur lucru: lasă urme de căcat şi miros de pişat pe oriunde trec.

Ca locatarii de mai sus sunt sute, mii şi ca ei nu e nimeni. Oriunde am fost (oraş sau sat) am întâlnit, invariabil, cel mai şmecher mare şi nu cred că voi găsi locul în care personajul să nu fi găsit omul pe care să-l corupă. Cel mai şmecher mare e statutul către care tind toţi cei ce nu pot determina un alt scop al vieţii lor. Cel mai şmecher mare nu are nevoie de şcoală, nu are nevoie de maniere sau de bun simţ, de legi şi nici de inteligenţă. Cel mai şmecher mare are nevoie doar de o doză mare de nesimţire pe care să o poată numi tupeu şi de o gură mare prin care să se facă auzit. Şi mai are nevoie de ceva: de toţi cei care nu se visează cei mai şmecheri mari, de fraierii care să-şi vadă de treabă lor, de speriaţii care să-i facă loc, de fricoşii care să-i dea voie sa fie cel mai şmecher mare.

Non-şmecherii sunt cei ce fac posibilă existenţa şmecherilor, iar şmecherii sunt cei ce fac imposibilă existenţa oricui. Din postura mea de non-şmecher regret faptul că le fac posibilă existenţa şi că, mai mult decât atât, trebuie să le-o şi suport.

Nu-mi rămâne altceva de făcut decât să aprind cea mai lumânare mare pentru personajul cel mai şmecher mare şi să apuc să-i mănânc şi coliva.

Doamne-ajută!

Veşnic nemulţumita femeie

Scris de Minoki

Vorbeam aseara cu sora mea despre pastilele de slabit. Ea are o dominanta cu slabitul. De parca eu as fi altfel! Si atunci mi-a incoltit in minte intrebarea: de ce suntem noi femeile vesnic nemultumite? Eu am fost toata viata slaba ca o scandura si voiam sa fiu mai plinuta. Dupa ce m-am ingrasat am vrut sa fiu la loc, slaba. Pana pe la vreo 38 de ani am avut parul drept. Asa l-am avut toata viata. La un momentdat a inceput sa se increteasca. Nu ma intrebati de ce s-a ondulat, pentru ca nu stiu sa raspund. In tinerete voiam sa am parul ondulat si il tot puneam pe bigudiuri . Acum il am ondulat si il intind cu placa pentru ca il vreau drept. Parul lung il vreau scurt. Cand e scurt il vreau lung. Si ma intreb din nou de ce mereu suntem vesnic nemultumite si in cautare de tot felul de lucruri marunte, fara importanta? Mergem la cumparaturi si, dupa ce stam si oscilam pana ne explodeaza mintea sa ne hotaram daca sa luam pantofii alb cu negru sau negru cu alb, ajungem acasa cu pantofii negru cu alb si spunem ca era mai bine sa-i fi luat pe ceilalti alb cu negru.. Ce sa mai spun de statul dimineata in fata sifonierului, din care, daca ai tras o haina de pe raft, mai cad cel putin zece pe langa ea, si ne uitam nehotarate cu ce ne imbracam azi? Oricum vom face o tragedie pentru ca bluza ar merge cu panatalonii dar nu se asorteaza cu sacoul. Schimbi sacoul care merge cu bluza dar nu merge cu pantalonii, schimbi pantalonii care se asorteaza cu bluza si sacoul dar iti dai seama ca nu se asorteaza cu bikinii. Dupe ce le-am asortat pe toate in cele mai mici detalii, incepe drama bijuteriilor. Bineinteles ca scoatem caseta cu bijuterii, care este de dimensiunile unui cufar, plina pana la refuz de tot felul de bijou-uri, de la aur, argint, pana la gablonzuri ieftine si, dupa ce facem inventarul, in sfarsit gasim si cerceii si colierul care sa ne puna in valoare toata tinuta, pentru care am muncit atat. Apoi trecem la parfumuri, apoi la pantofi si dupa ce am terminat constatam ca ziua este abia la inceput iar noi suntem deja obosite. Si acum vine intrebarea mea : la ce ne folosec toate astea? Ne simtim oare cu adevarat mai frumoase si mai atragatoare intr-o tinuta perfect asortata? Eu stiu ca iubitul meu ma iubeste si ma apreciaza pentru ceea ce sunt, dincolo de haine si bijuterii (desi recunosc ca el este principalul meu furnizor de bijuterii), iar prietenii mei spun ca tin la mine pentru ca sunt „fata de treaba” nu pentru ca sunt in tendinte in materie de fason. Si totusi de ce nu putem renunta la ritualul de dimineata, si la vesnicile marunte nemultumiri?

Mielu’ cu o nară

Scris de Mishulake

– Băi, cu lipsa de modestie la vedere, drăgăliţă-Doamne, trebuie să vă spun că de când mă ştiu am fost un băiat bine crescut. Pus în brazdă, spre rodire, într-o primăvară la un cântat de cuc am dat vestea bună omenirii că exist luând o palmă la cur într-o vineri la ora 5 dimineaţa în zodia ţapului, după vechiul zodiac românesc. Zodia. De la vârsta la care am început cu „ana are mere” şi cu cea mai lungă propoziţie formată din vocale „oaia aia e a ei ” am stat mereu în ultima bancă de la geam fiind eu cel mai înalt şi cel mai bătrân din clasă, de unde, profesoarei de engleză îi acordam o atenţie deosebită şi  pentru „The rain in Spain stays mainly in the plain” şi pentru zglobii-i porumbei de sub bluziţă. Odată cu primii muguri şi a zburătorilor cu negre plete  fetele mă voiau pus la strâmtoare drept pentru care le alcătuiam poezele, asta până într-o zi când Lelu din’tra unşpea, băiat deştept, botezat cu briciu’, zice melodios, băi,  mielu’ cu o nară, nu mai scărpina hârtia pentru Zsofia că ea pe alt tabel este, nu-i de ranga ta! Zis şi făcut, dar…
Sfios ca fata mare în ganduri şi simţiri roşeam la versu’ cu cuCURbitaceele lu’ Topârceanu iar după citirea Poveştii povestilor a lu’ Nică al lui Ştefan a Petrei am avut altă perspectivă asupra pupezei. Din tei. Vorbe mai deocheate aveam numa’ la exerciţiile de dicţie ” La curbe şinele trosnesc”, „Eu pup poala popii, popa pupă poala mea” şi era de notorietate că băieţii se îmbracă cu pulover şi fetele cu pizdover. Consideram un sacrilegiu adus lumii vegetale numirile „coaiele popii”, „.izda ţigancii” sau „.ula ciobanului”.
…Trecură anii precum clipele. Într-o zi, zi în care Ariston este mai cunoscut ca maşinărie electrocasnică şi centrală termică de încălzire şi preparare a.c.m. decât ca (!) genitore al filozofului Platon, într-un parc  la groapa cu nisip, disputându-şi teritoriul, doi prichindei îndârjiţi, unul mai vioi, spune ‘Zda mă-tii, aşe-ţi fuuut unaaa! La meci părinţii lor în loc de huooo! sau hai băieţii !, muie băăăă! Românii au talent. Nu numai ei. Hazul de/ şi la necaz este fenomenul de conservare viscerală constatat doar la specia umană.  Lelu a trecut gârla şi se joacă cu nisipu’ în Silicon Valley. Eu îmi astup lipsurile de vocabular ajutat, cum altfel, de tante Wiki.

Te joci!?

Azi e ziua dedicată învățământului. Dimineața, vom da cuvântul unui profesor, ca după amiaza să vedem cum se văd lucrurile din partea cealaltă a barierei, adică a elevului.

Scris de Mirela Pete

Era o adevărată nevastă de-a Carmangeriilor, Fier-vechiului  sau Imobiliarelor. Șuvițată, coafată la Fistic, french manichiurată tot acolo,  înțolită în blugi cu caca la fund (așa am eu obiceiul să le spun respectivilor blugi, deoarece așa arată dumnealor, de parcă ar fi croiți anume pentru a păstra ceva acolo, la baza fundului purtătoarei), primii din Cluj, bine asortați cu maldărul de lănțoace din aur, încolăcite în jurul gâtlejului, imediat sub gușa de canonic. Asortate și ele brățărilor din argint masiv, ornate cu pietre, posibil Swarovski. La așa blugi, așa toace, de vreo 12 cm, înfipte în pantofii din piele de biată târâtoare ecuatorială, probabil constrictoare, ucisă fără sens.

Dar nu detaliile vestimentare vreau să le discut aici. În spatele femeii împovărate cu chestii scumpe și  chicioase, obținute de pe urma afacerilor unui soț  care-o aștepta plictisit, vorbind la cele două celulare, în jeep-ul negru, uriaș, oprit neregulamentar în fața porții școlii,  se ascundea  o fătucă roșie și fericită.  Se uita mândră, fixându-ne ușor ciocuș, dar simpatică, la urma urmelor.

Colega de engleză se ridică la apel, că banii-s bani. Pe vremea aceea încă nu-mi dădusem demisia din învățământ și asistam la atacuri de genul acesta, care aveau loc în sala profesorală destul de frecvent.

-Mi-o zis  că tre’  meditată! trânti femeia purpurie.

-Bună ziua, încercă să o introducă pe tărâm civilizat, colega de engleză.

-La  engleză da și la franceză,  continuă soția Carmangeriilor și Imobiliarelor.

-????

-Hai, fă,  la tantile astea, strigă mămica, zornăind din brățări.

-Doamnă, insită colega de engleză, eu nu…

-…iumâna!

-Vezi ce tanti drăguță! Hai, spune tot ce știi, o fixă mama-zmeu, cu piepul suspect de ridicat și cu ochii încercuiți cu un ceruleum aprins, privind-o amenințător.

– (pauză).

-Hai, zi! insistă opulența-lipistă-de-gust, cocoțată pe șerpii ecuatorului.

-Gud  moining hau a iu a iaic mi-ic mai neim  i

…oops, că pe ”s” nu-l putea înlocui cu ”i”, precum făcuse cu ”r” și ”l”. Începu să ne privească absolut tâmp și dușmănos, în același timp. La un moment dat, s-a înroșit atât de tare,  încât am sărit să-i dau puțină apă.

-Lăsați copilul, doamnă, vă implor! a intervenit colega, realmente speriată.

-De doamna aveți nevoie! sări cineva în ajutor, având șansa să o zărească pe logopeda școlii, intrând în sală.

-Ce, îi tot de engleză?

-E logoped, fata are nevoie de logoped! se lăsă moale pe un scaun colega de engleză. Or fi buni banii, dar aștia au miros, îmi susură ea.

-Învățăm întâi să vorbim corect românește, iar apoi trecem la limbile străine, o privii împăciuitor pe mama-inelelor-puse-pe-degetul-gros.

-Tre doar engleză și franceză, se încăpățână nevasta tuturor Apartamentelor de închiriat, vândut, cumpărat, negociat.

-Desigur, dar e încă mică, un logoped ar face minuni, se lansă în conversație un coleg de sport.

-Să mergi tu la locopret, țâcă! îi aruncă mămica Lanțurilor prea –groase-din-aur-masiv și plecă, târându-și fata, care se liniștise cu un lolipop turcoaz, primit drept în gură, de la zmeoaică.

Ne-a scos limba, să vedem că-i albastră deja și… duse au fost! Nu înainte de a-i trânti colegei de engleză apelativul:”ăiăntoacă”! Ceea ce, desigur, ați ghicit că se traduce prin ”sărăntoacă”, un termen pe care mama-aurului-în-cantități-indecente îl folosea des pe-acasă, adică pe la vilele lor de pe anumite străzi (nu spun care).

§§§

Au trecut ani buni de-atunci. Fata e acum studentă la Jurnalism în anul I, înscrisă cu bani.  Bani mulți. Știu de la foștii mei colegi, cărora le-a devenit, totuși,  elevă. Dacă mama-tuturor-posibilităților și-a pus în gând să fericească lumea cu roșia-i fătucă, n-a mai scăpat nimeni. Ca toți pelticii sau gângavii, va ajunge probabil la vreun post de televiziune, că acolo par să se adune majoritatea sâsâiților și rârâiților. ATENȚIE! N-am nimic cu acești oameni, pot fi chiar simpatici, dar nu mai pot să-i aud la radio și TV. NU! Nu-mi spuneți să mut canalul, că peste tot e plin de ei; pare a fi un criteriu de selecție, nu de respingere. Defectele de pronunție se pot remedia. Dacă nu se face acest lucru, nicio problemă, dar să stea departe de radio și tv! Să scrie, nu să vorbească publicului! În încheiere, vă voi dezvălui cu cine ne-am luptat, de fapt, atunci: cu mâna dreaptă a directoarei  (un monstru de 185 cm înălțime și vreo 130 kg de răutate și prostie), care a primit-o, ceea ce a dus la pedepse aspre aplicate celor care nu au luat mită, adică noi. Mai puțin celei de franceză, care-a luat! Alte detalii nu vă dau… adică, hai să vă mai spun că și-a luat mașină nouă în anul acela. Te joci!?