Ciobi-sme

Scris de Teo

Ştiţi, poate, unii dintre voi, cum e cu chefurile studenţeşti de prin cămine. La alea mai pe bune, sau nebune, găseşti ce nici nu ţi-a trăznit prin cap sau, dimpotrivă, tot ce-ţi trebuia: de la umor, alcool, zgomot şi muzică, până la fumuri de ţigară sau fumuri de femei…

Frigid chiar din născare sau prin vocaţie să fii şi cu şasiul obosit şi tot începi să simţi cum ţi se-aprinde beculeţul şi îţi toarce motoraşul.

Nu eram noi şi nici n-am devenit, ulterior, chefliii şi nici singuraticii cetăţii. Dar ne plăcea să evadăm, din când în când, din atmosefera de dictat a lunii de „stresiune”, pe care o sfidam cu salturi din tipare, fiecare după puteri, imaginaţie şi doza de ţicneală.

Cum toţi îl cunoşteau şi mai ceva decât pe Duckadam după penalty-urile apărate în 1986, lumea se entuziasmă ca turnesolul colorat când îl văzu pe Ciobi croindu-şi drum, cu gesturi largi, pocnind din degete, spre cele câteva tăvi cu clătite. Era un chef pe cinste…

‒ No ce faci, ungure, sari peste masă la desert?

‒ Păi tare bune şi acestea, că nehaliţii ăştia doi cu care am avut ghinionul să nimeresc în cameră mi-au devorat conserva de costiţă cu babe de fasole. Da’ o să iau mai multe, bine? Până nu se termină, că ele trag cu ochi frumoşi la mine.

‒ Ia câte vrei, Atilă, da’ vezi că-s…

‒ Az Isten boszom meg! Asta-i cu sare!!!

‒ Păi asta mă tot pregăteam să-ţi spun, că-s cu surprize unele, cum ai norocul să le nimereşti şi regula e să mănânci ce-ţi cade, n-ai voie să le-arunci decât dacă dansezi Lambada-n fundul gol

‒ Adică trebe s-o mănânc acum? Dar e greţoasă şi are sare multă. La dracu’ să vă duceţi, v-o mai lăsat ungurii sare în mine şi-acum vă răzbunaţi şi pe urmaşii lor!

‒ Hai, ia şi papă, Ciobi, nu toate sunt aşa, ziceai şi că ţi-e foame, poate oi nimeri vreuna cu dulceaţă sau cu brânză!

‒ Păi hunii nu renunţă-aşa uşor, se-mbăţoşă el mândru, în timp ce-nfulecă, flămând, înc-o clătită. Dar e cu ketschup care pişcă tare rău la mine, trebe să scuip, are piper, vreau apăăă!!!

‒ De scuipi, dansezi Lambada-n fundul gol şi-ţi vede şi Imola părul de pe fund, m-am repezit să-l pun în gardă. Mai bine mai încearcă una, e imposibil să mai dai peste surprize, cred că le-ai terminat pe toate!

‒ Mi-e foameee! Asta e ultima şi vă reclam şi la Consiliul Europei, că-nfometaţi şi însetaţi minorităţile!

Deodată însă-l văd senin şi-mi zic că e aproape imposibil, pesemne o fi luat-o razna, s-o fi obişnuit cu gustul… Dar molfăia cuminte, nu crâcnea.

‒ Ei, cum e, ai nimerit cu gem?

‒ Nuuu, n-are chiar nimic, e goală şi e super, numai că parcă are gust de pàlincă ori de ceva alcool anume…

‒ Fugi, mă, că ţi se pare! Ţi-am zis că o să ai noroc, vezi? E fără sare sau piper sau ketschup, putea fi şi mai rău! Mai vrei?

‒ Nu mai, m-am săturat, am zis că merg la învăţat, mâine examen greu aşteaptă dimineaţă…

‒ No baftă! O să călcăm pe vârful degetelor la întoarcerea în cameră, să nu-ţi stricăm odihna, mai zisei eu mânzeşte… Dar pân-atunci, dă muzica mai tareeee!!!

Peste o oră, în care uitasem şi de griji, adică şi de Ciobi, o oră-n care până şi clătitele se terminaseră, încă lucizi, mai s-amuţim când ghici cine trânteşte uşa ca buzduganul de perete…

‒ Nu pot să-nvăţ, nu pot să dorm, e gălăgie multă foarte şi sunt ameţit! Mi-e foame! Şi mai vreau clătite!

Pus la cămaşă şi cravată, cu un sacou verzui ca stema celor din UDMR şi încălţat cu cei mai lustruiţi pantofi din tot căminul, Ciobi al meu se revolta din prag ca Gheorghe Doja şi semăna perfect, în ipostaza asta, cu fiecare ursuleţ ce ne privea morocănos, gălbui, dintr-un albastru infinit al boxerilor largi.

‒ Să fiu al naibii, se auzi într-un sfârşit! E-n budigăi, nu are pantaloni, l-aţi imbătat, nebunilor, să cânte muzicaaaa!!!