Concediu plăcut, tuturor buimacilor!

Gregorie Casă a dispărut fără urmă. La fel şi Didina. Probabil au plecat în concediu, ceea ce voi face şi eu. Mă duc undeva departe de lumea dezlănţuită.  Până prin septembrie când mă voi întoarce, vă las cu bine şi vă doresc o vară fierbinte şi plină de nebunii!! Să ne revedem cu bine, sănătoşi şi voioşi! Ciaoooooo!

Aaaa, era să uit. Mai treceţi pe aici când mai aveţi vreme… măcar aşa, de sanchi, să nu ne năpădească paingănii….

Vă ţuc!

Spa-narea continuă!

Autor: Silavaracald

Stai să vezi, de când mă spa-iesc, mi-am mărit doza de Rudotel, că deja cam ştiam la ce să mă aştept, şi m-am dus la salon ca mielul la tăiat.
“Azi avem împachetări la rece”, mă anunţă voichiţa.
“La rece să fie!’ îi răspund incapabilă să mai bag contre.
… mă pune sa ma dezbrac la nudul gol, da’-mi dă, la schimb niste… nici nu ştiu cum să le zic… chiloţi. de hârtie. tanga.
“Da’ hainele mele… le primesc înapoi la sfârşit?” întreb eu timorată. evident că voichiţa nu mă bagă în seamă, că mă ştie chichiricioasă…şi avea şi treabă, nu ca mine… îmi răzuia pielea cu o spatulă, după ce întinsese pe ea ceva ca un amestec de pietriş, sare şi mălai.
“Peeling, doamnă”, mă informează ea succint, de parcă o întrebasem ceva. “Vă scapă de celulele moarte”, completează ea, văzându-mi expresia tălâmbă. “De-ale moarte nu-mi prea pasă, da’ la cele vii cam ţin”, îi răspund când am simţit că a ajuns cu spatula aproape de ligamentele mele.
gemeam usor, să n-o supăr, da’ nu cred că mă auzea pentru că se apucase de frecat ceva într-un bol, o chestie verde, lipicioasă… cu care m-a uns apoi din gros, da’ tot a rămas o juma’ de castron de maglavais, spre nedumerirea ei. “De obicei trebuie să mai fac, că n-ajunge întotdeauna”, zice ea. “Păi, doamnă, mai uitaţi-vă şi la oameni! Am doar 55 de kile… ”
cred că aici am greşit: am încercat să comunic cu ea… şi-a simţit ameninţată poziţia, drept pentru care a acţionat în consecinţă, pentru a restabili echilibrul de forţe de dinainte: m-a înfăşurat din cap până-n picioare în folie de plastic, de-aia de bucătărie, şi m-a băgat la cuptor. mă rog, ea ii spunea container, da’ nici aşa nu suna prea promiţător. “O să vă fie puţin cald, da’ transpiratul ajută la eliminarea toxinelor”, explică ea doct, în timp ce apăsa pe diverse butoane… după care o şterge din cameră, că pesemne îi cade greu la lingurică mirosul de carne prăjită…
în timp ce începeam să mă rumenesc, mi-am adus aminte că aceasta era o împachetare LA RECE. m-a ţinut să nu leşin doar gândul că aia la cald o face direct în crematoriu, şi că probabil că-i sunt simpatică, dacă nu mi-a aplicat-o.
dupa vreo juma’ de oră, apare, într-o dispoziţie evident mai bună… care se risipeşte însă imediat ce dă cu ochii de mine VIE! faptul fiind consumat, n-are ce să mai facă, aşa că mă scoate din tub şi mă trimite la duş, uitând (?!) să-mi dea instrucţiunile necesare… cum să-ţi explic, cabina aia de duş cred că a fost proiectată pentru premianţii olimpici… vreo 20 de butoane, tot felul de orificii şi tulumbe, ceva ţepos (care nu ştiu la ce foloseşte), şi robinete de-ale rotunde, de la care reglezi totul (dacă te pricepi, ceea ce nu e cazul cu mine), adică forţa jetului, culoarea apei, mirosul de tămâie, temperatura şi, cred, nivelul de CO din emisia gazelor de eşapament…
ce s-o mai lungim, am zăbovit mai mult decât trebuie acolo, aşa ca voichiţa m-a scos aproape cu forţa de sub duş, deşi reuşisem să-mi decojesc abia o jumătate de coapsă şi buricul. m-a expediat acasă, asigurându-mă că restul va cădea de la sine, odată cu celulita. o cred, că de-aia o frecventez…

De weekend

Am observat că-n uikend chiar n-are importanţă ce postăm 😀 E şi normal să fie aşa – a venit vara!

Gone in 30 seconds

Autor: Zaqk

E dimineata si, ca in orice dimineata de luni pana vineri, cu exceptia zilelor cand sunt in concediu, plec la munca. Masina e parcata ca de obicei in spatele blocului. Nu am acelasi loc mereu, insa de obicei imi cam aduc aminte destul de exact UNDE am lasat-o. Asta nu inseamna ca nu s-a intamplat sa ma duc sa imi caut masina unde am lasat-o in urma cu 2 seri si sa imi treaca prin inima un fier inrosit in momentul in care nu o gasesc. Acum nu a fost cazul, insa, din fericire, pentru ca am identificat din prima vedere fundul mare al Logan-ului intre sirul de masini (e si design-ul asta bun la ceva). Mai mult, e singurul Logan alb din spatele blocului.
Atent la picioare ca sa nu ma impiedic in gropile lasate de astia de la administratia strazilor – ca au fost sa asfalteze zona dar au lasat neatinsa o zona langa o gura de canal unde mereu se surpa pamantul – scot cheia din buzunar si, cand aproximez ca sunt langa masina, apas butonul de deblocare. Aud zgomotul caracteristic si fac stanga, pe langa masina, atent sa nu calc in rahatul de caine lasat probabil la plimbarea de aseara langa roata masinii. Ridic privirea catre usa, intind mana sa deschid usa masinii si in gat imi vine un urlet. Un individ in masina MEA, in locul soferului, mesterea ceva la volan.
Primul instinct a fost sa il iau de gat, sa dau cu el de pamant si apoi sa chem politia.
Al doilea instinct nu a mai fost pentru ca – de la inaltimea mea – am vazut masina urmatoare. Adevarata masina a mea, am recunoscut-o dupa suportul de GPS pe care l-am tot uitat lipit de parbriz de la ultima calatorie in afara. Ma opresc in loc.
Prea tarziu insa, tipul m-a vazut si a vazut intentia mea de a deschide usa… probabil nici privirea nu imi era prea pasnica. S-a uitat lung si ciudat la mine, eu m-am dat inapoi, m-am facut ca ploua. De fapt plouase, dar ceva timp mai devreme. I-am ocolit masina, am ajuns la a mea – care ma astepta cuminte cu usile descuiate. M-am urcat in masina. Intre cele doua momente (de cand am descuiat masina si pana cand m-am urcat la volan) nu au trecut nici 30 de secunde.
Am pornit motorul, mi-am asezat pe ochi ochelarii de soare si am pornit. In timp ce manevram masina cu spatele ca sa ma extrag din parcare, de sub acoperirea lentilelor de soare ma uitam la individul pe care aproape l-am batut. El se uita la mine, fara ochelari de soare asa ca i-am vazut expresia ochilor care ziceau ceva de genul: ce mai vrea si nebunul asta!
Pana la urma dezavantajul Logan-ului alb nu este ca se murdareste usor ci ca sunt multe masini de firma si se poate intampla des o astfel de situatie.

La curbe şinele pocnesc

Autor: Vlad

Norocul face ca eu să am nişte bilete gratuite clasa-ntâi pentru tren.  Când nu mai prind loc la a-ntâia, mă reportează la a doua. Joi am prins.

Mai bine nu prindeam.

Ei (călătorii de la clasa a II a) au primit vagonul deja răcorit, noi am servit saună cam juma’ de oră. Ei s-au înfruptat cu electricitate de la prize, noi am ţinut post negru. La Buzău, după două ore de inventariat înjurături de toate sexele şi religiile, m-am decis să mă autoreportez.

La clasa a II a, deşi mult mai înghesuit, m-am simţit mai în largul meu şi aproape că era să renunţ de tot la băgatu’n orice şi trimisu’n oriunde dacă, întinse pe câte două locuri, n-ar fi existat în diagonală două femei în etate. Evit să le numesc doamne şi mă abţin pe cât pot să nu le numesc babe. De evitat reuşesc, de abţinut nu prea, deci întinse pe câte două locuri stăteau două babe.

Cele două babe s-au urcat în tren la Buzău. În secunda în care trenul a părăsit gara, babele au renunţat la şoşoni, şi-au scos cărţile de rugăciune şi au început să se foiască şi să bombănească. Treaba asta a ţinut destul de puţin deoarece, prin milostivenia lui, Dumnezeu le-a dat mintea de pe urmă şi, negăsind altceva mai bun de făcut cu ea, babele au abandonat cititul şi poziţia în şezut, deci s-au culcat creştineşte în poziţia fătului pe locurile cuvenite plus, tot din milostivenia celui de sus, pe altele două.

Începusem să tolerez mirosul şoşonilor lor de pâslă dospită amestecat cu cel al şosetelor dublu-flauşate considerând că asta trebuie să fie partea goală a paharului de la clasa a II a. Partea proastă a fost că asta era doar o parte din partea goală a paharului. Partea cea mai goală a paharului a fost atunci când maţele celor două babe au purces în a se goli de acumulările de gaze, fără ca asta să le deranjeze în vreun fel. Deşi erau îmbrăcate asemănător, deşi citeau aceeaşi carte de rugăciune şi purtau şoşoni şi şosete la fel, babele nu mâncaseră aceleaşi bucate. N-aş putea şti exact care, da’ una mâncase ceva conopidă usturoiată cu rânză de găină, în timp ce conţăranca ei sigur servise o fasole bătrână fiartă în moare de varză. Cele două duhori ar fi putut face ca şosetele dublu-flauşate să poată fi considerate lăcrămioare dacă nu s-ar fi contopit cu mirosul lor. Ceea ce, din păcate, s-a întâmplat.

Dacă ar fi fost să mă iau doar după miros aş fi crezut că ne aflăm în drum spre Auschwitz şi că, presaţi de timp şi neinteresaţi de naţionalitatea noastră, călăii de la cefere ne fac felul din mers. Nefiind aşa şi având norocul de-a trece naşu’ pe-acolo, l-am rugat să le convingă pe cele două doamne să renunţe la somn pentru că altcumva decât treze era evident că nu-şi puteau controla supapa. Da’ naşu’, ca un bun creştin ce era, mi-a zis că nu le poate trezi pentru că-s femei bătrâne şi-or fi obosite săracele, aşa că am rămas cu problema nerezolvată şi cu speranţa că trage careva semnalu’ de alarmă, se hurducă trenu’, se trezesc toţi călătorii, se face hărmălaie, se trezesc şi babele, se sperie,  încep să bată mătănii şi să citească din ceasloave şi, poate aşa, ajung şi eu în viaţă acasă.

Deşi speranţa moare ultima, până la urmă tot moare! – a mea a murit, cel mai probabil, de la miros. M-a apucat spaima că aş putea avea soarta ei şi-am hotărât să trag eu semnalul, urmând ca după aceea să dau vina pe babe. Am ochit mânerul şi mi-am făcut curaj, mi-am făcut calcule, mi-am făcut autocritica şi m-am răzgândit. După o meditare scurtă m-am catalogat fricos şi treaba asta m-a enervat, deci m-am pornit iar spre mâner. L-am examinat de-aproape, am numărat sigiliul, am făcut o biluţă, m-am uitat la ceas, m-am dus la loc. Mi s-a făcut ruşine de gândurile mele şi am căutat altele care să mă împiedice să trag semnalul. Tot căutând, am ajuns la destinaţie. Babele încă dormeau, naşu’, fiind capăt de linie, s-a dus să le trezească. A trezit-o întâi pe cea care părea mai tânără şi-a vrut să facă la fel şi cu cealaltă, dar a fost oprit de către prima:” să n-o treziţi brusc, e bolnavă săraca la inimă şi se sperie foarte uşor… mi-i să nu se scape pe ea, am mai păţit-o şi-n personalul de Putna..”.

Bine că n-am avut curaj să trag semnalul, ar fi fost de tot căcatu’!

Ţăranul urban

Autor: Toni Scribu

Nu stiu altii cum sunt, dar asta urban te lasa pur si simplu cu gura cascata. Asa cum Monet impresioneaza prin culoare, taranul urban impresioneaza printr-un cocktail de gesturi si dume pur si simplu unic.
Putina lume se poate lauda ca n-a avut niciodata nevoie de serviciile lui. Priceput ca nimeni altul, disponibil si spontan, taranul urban e intotdeauna gata sa se ia la tranta cu o chiuveta defecta, o teava crapata sau orice alt utilaj scapat de sub control .
De remarcat este faptul ca Dumnealui nu se multumeste niciodata sa-si vada de treaba lui unsuroasa. Nooooooooo. El trebuie sa impartaseasca lumii din intelepciunea sa ancestrala: slobod la gura si cu mintea odihnita, e pregatit in permanenta sa ofere consultanta fiscala, bursiera sau de orice alta natura.
Asa m-am pricopsit si eu la un moment dat cu nevoia imperioasa de mana (si gura) de lucru. Am angajat o echipa de cetateni comunali pentru oarece trebi. Oameni deosebiti. De noi. Am remarcat la acea vreme un aspect ciudat legat de creativitatea taranului urban atunci cand vine ora mesei: adica ” in timpul lui douaspe” in termeni colocviali: el cand vine la serviciu isi cumpara de mancare de pe la chioscuri. De obicei pateu. O cutie de pateu, o paine, o ceapa si o vodka. Nu au nevoie de nimic altceva: cutit, pahar, servetel sau cos de gunoi. Taranul rupe painea, deschide conserva si unge cu dibacie tot pateul pe paine cu chiar capacul de la conserva. Apoi arunca expert un praf de sare peste sandwich cu unghia de la degetul mic care este evident mai lunga decat celelalte. Oau! Am spus la vremea aceea… Super tare!
Am povestit patania amicilor mei cu care m-am cocosat de ras si as fi ras si astazi daca nu s-ar fi produs una mai criminala:
Ma indreptam ieri catre echipa de muncitori cand ma suna a’ meu si-mi spune sa cumpar ” niste trei in unu”. Ma opresc la chiosc, cumpar plicurile cu pricina si nu pot sa nu remarc noua forma a plicului: acum nu mai e patratos; este alungit.
I-am servit pe oameni, si pe drum spre casa radeam singur si ma gandeam ce departament de cercetare puternic au companiile de cafea: in afara de faptul ca ai in plic tot ce-ti trebuie: cafea, zahar si lapte, la final cu ce amesteci in cafea? Cu plicul!
God bless cowboys!