Cum să faci haz de necaz!

Scris de Redsky

De fiecare data cand merg la coafor, desi am aceeasi coafeza de multi ani, am  emotii, ca la dentist, sa nu-mi greseasca dintele rau si sa-l gaureasca pe cel bun, sa nu-mi nimereasca o tunsoare sau o culoare cu care sa ma chinui cateva luni pana dispare!

Cum de regula de ceea ce ti-e frica nu prea reusesti sa scapi, am nimerit si nuante care bateau gratios spre verde, desi eu dorisem saten, saten inchis cand eu am vrut blond… dar in general, iese ceea ce vreau eu. Cand nu iese, ma resemnez si incerc sa ignor “accidentul ecologic” intamplat la mine in cap. Am tendinta de a exagera, ori tuturor le place cum imi sta, ori nici nu remarca schimbarea.

Recunosc ca de multe ori nu stiu ce vreau si nu ma exprim su-fi-cient de clar, iar coafeza are predilectie in a-si utiliza cu maxim de randament foarfeca. Asadar ieri, satula sa tot fiu blonda plana si extra dreapta, am plecat cu ideea unei ondulari de acasa, un permanent, ceva, doream un nou look. Ei si cand s-a pus morisca taietoare in functiune, am regretat instant…dar prea tarziu! I-am zis macar sa-mi lase ceva sa-l pot prinde cand stau pe acasa…Cred ca i-a scapat aluzia asta! A retezat cu dusmanie si insistenta vreo jumatate de ora, i-as fi zis sa se opreasca, dar franjurase deja o parte si ma gandeam ca nu pot ramane inegala. Dupa terminarea desfasurarii de forte, m-am uitat cu mila la pletele mele, vaduvite in mare parte de lungime, latime si inaltime. Din oglinda ma privea un cap aranjat, coafat, tot drept ca n-am cazut la pace cu onduleurile si…cam scurt!

Acum necazul s-a produs, ocolesc cu indaratnicie oglinzile cateva zile pana ma obisnuiesc ca ciudatenia ce se reflecta sunt eu, mai trag din cand in cand de el, poate se mai lungeste, il dau in dusmanie dupa urechi sa nu-mi mai fluture pe fata si… promit solemn sa n-o mai las sa atinga foarfeca in graba, am regenerat suficient de data asta cat pentru vreo cateva urmatoare dati!

Ce vină au ele!?

Scris de Silavaracald

Într-o seară, la întoarcerea de la serviciu, am zărit în faţa mea o Dacie cu remorcă; la lumina farurilor, ochii unui viţel auriu -bile negre şi lucioase- care mă privea cu nespusă candoare; îmi venea să-l răscumpăr de la stăpânul lui şi să-l ţin în curte, ca să mă pot bucura de prospeţimea lui în fiecare zi, să mă primenesc pe interior trecându-mi mâna peste blana lui moale, să-i simt botul umed în palme… Doar gândul că viţeluşul acesta inocent se va transforma într-un bou mătăhălos, încet şi blazat mi-a oprit elanul copilăresc; şi cel la exasperarea “peştişorului” în cazul în care s-ar trezi în bătătură cu ditamai animalul mugitor. Nu ştiu de ce mă încăpăţânez să cred că era de sex masculin. Ar fi putut foarte bine să fi fost o viţică, dar în acest caz nu aş fi suportat concurenţa; vreau să am privilegiul de a fi singura vită de sex feminin din bătătură.

De ce oare, referindu-ne la animalele mici, folosim doar genul masculin!? Purcel, pisoi, căţel, puişor, mânz, ied… Când cresc, partea feminină a rasei lor capătă nume de-a dreptul peiorative: scroafă, iapă, căţea, vacă, capră, gâscă etc.

“Căţel” te duce cu gândul la ceva jucăuş, neastâmpărat, vioi, veşnic ocupat, pe când “căţea”… spuneţi şi voi!

Sau alt exemplu: taurul! Ceva mare, puternic, viril, iubăreţ, nestatornic. Boul: la fel ca taurul, minus virilitatea. În antiteză: vaca! Mda, vaca! Nu sună deloc promiţător.

Să luăm alt exemplu: porcul. Uşor nesimţit şi supraponderal, dar şi simpatic într-un fel, de-ţi vine să-l mănânci! Vierul: năvalnic, agresiv, pus mereu pe fapte mari. Scroafa însă…

Calul: dinamism, supleţe, graţie. Armăsarul: toate astea, plus cele de la taur. Iapa… Ia ziceţi şi voi la ce vă duce gândul când spui asta!

Gâscanul poate fi sâsâit şi enervant câteodată; gâsca doar proastă.

Ţapul e simbolul satirismului; capra, doar al prostiei.

Berbecul, al încăpăţânării oarecum prosteşti; oaia, doar blândeţe uşor idioată.

Şi exemplele ar putea continua.

Dacă aţi observat, toate acestea sunt din domeniul casnic. Pe măsură ce înaintăm spre sălbăticie, balanţa tinde să se echilibreze, poate şi pentru că vânătorii, pădurarii şi pândarii, oameni care ajung să se apropie suficient de ele încât să le observe obiceiurile, sunt nevoiţi să admită că de cele mai multe ori exemplarele de gen feminin întrunesc suficiente calităţi încât să le câştige respectul . Deja lupul şi lupoaica, leul şi leoaica, ursul şi ursoaica, tigrul şi tigroaica sunt la egalitate, ca mai apoi, urcând în zări, lucrurile să stea exact invers: admirăm ciocârlia, nu ciocârlanul; privighetoarea, nu privighetorul; barza şi nu bărzoiul; pasărea colibri nu păsăroiul cu acelaşi nume; cioara chiar, în detrimentul cioroiului; ciocănitoarea ş.a.m.d.

Ce să înţelegem din toate astea decât că universul familial, casnic e destul de misogin!? Spuneţi şi voi dacă nu-i aşa!

Ce ne mai place să ne facem de râs!…

Scris de Victor – o postare mai veche.

Aşa cum v-am zis deja, de vreo săptămână mi-am găsit un alt job. Vestea bună este faptul că de azi renunţ la primul. În parte pentru că devine epuizant, dar în primul rând pentru că mi-a fost impus. Dar nu despre asta voiam să vă vorbesc ci despre o întâmplare întâmplată vineri la locul de muncă.

Pentru asta, însă, trebuie să vă pun sumar în temă cu ceea ce fac eu la muncă. Lucrez la un depozit de stocare temporară a deşeurilor (în special azbest, atât în stare solidă cât şi in stare de pulbere, deci dacă peste vreo doi ani o să vă scriu pe-aici că m-am apucat să cresc la sânul meu un pui de cancer la plămâni, să nu vă mire). Slujba mea constă, printre altele, în primirea şi cântărirea camioanelor. Pentru asta intru în contact direct cu şoferii: ei îmi prezintă documentele de transport iar eu îi mai întreb de sănătate, de diferite date care îmi trebuiesc pentru efectuarea procedurilor, etc.

Vineri dimineaţă se prezintă la ghişeu un compatriot. Îl recunosc după nume şi încep să-i vorbesc în româneşte (politica companiei încurajează practica comunicării cu şoferii într-o limbă pe care ei o înţeleg cel mai bine). La care omul nostru face ochii cât cepele şi mă întreabă în rotaliană* cum de m-au angajat pe mine la o muncă de birou? N-au găsit pe altul? Deja replica asta m-a făcut să ridic o sprânceană dar am zis că e vreo glumă de autobază (v-aţi prins voi, aghiotanţii căpitanului Evident, de faza şofer-autobază, nu?). Pleacă omul să încarce, şi când se întoarce să semneze documentele de primire şi să-i dau foaia de drum, începe să zică într-o italiană meltenească cu cele două tipe cu care lucrez în birou şi care mă învaţă meşteşugata artă de cântărire şi primire a camioanelor:

– Ce l-aţi angajat pe ăsta aici? Aveţi grijă că ăsta o să vă fure tot de pe-aici. Sau o să vină cu pistolul şi o să vă împuşte pe toţi.

Toate astea le spunea pe un ton de-ăla de miştocar de doi lei, cu un zâmbet maliţios pe buze, uitându-se fix la mine. Mie nu-mi venea să cred urechilor. Mi-am păstrat în schimb calmul şi am mimat indiferenţa, zâmbindu-i superior. Colegele mele în schimb au fost mai inspirate decât mine şi i-au răspuns că oricum nu am nimic de furat de-acolo, eventual doar inimile lor (:mrgreen:). Şi că cu un camion poţi să omori mai multă lume dacât cu un glonţ.

A plecat melteanul tare îndrăcit. Se vedea pe faţa lui că murea de ciudă că nu a reuşit în tentativa de a mă sabota la locul de muncă. În timp ce ieşea i-am făcut cu ochiul.

Da, a fost o victorie în faţa lui, dar, trăgând linie, simt că am fost eu cel care am pierdut. Chiar dacă tipele sunt suficient de inteligente încât să nu creadă o iotă din ceea ce a zis ţăranul, imaginea pe care şi-au făcut-o despre noi ca popor a mai fost ştirbită un pic. M-am simţit din cale afară de jenat. Cu atât mai mult cu cât şi ele s-au simţit jenate pentru mine.

De-aia, dragii mei, îmi vine uneori să-mi bag o pulă mare în sentimentele de patriotism şi de naţionalism şi să tratez pe toţi cei care mă acuză că am uitat de unde am plecat cu imensă şi adâncă durere în cur.

Editare ulterioara (am uitat de nota de subsol):
*rotaliana = limba romana contaminata de italienisme vorbita de romanii care au la activ o sedere indelungata in Italia. Din experienta proprie va zic ca la cei care nu au mai mult de 5 ani de sedere, rotaliana nu e altceva decat o fita de prost gust. La cei cu peste 5 ani pe meleaguri italiene se mai accepta.