Zâmbiţi, vă rog!

Scris de Minoki

Azi am intrat intr-un magazin de chinezarii. Pur si simplu mi-a iesit in cale si voiam sa intru, sa casc gura . Am intrat in magazin si dupa ce am salutat politicos si nimeni nu mi-a raspuns, am intrat printre rafturi sa vad ce fel de marfuri au. Indata, o domnisorica, destul de „acra” la figura, s-a si infiintat in spatele meu, probabil cu initiativa „doriti sa va ajut cu ceva?”, dar, cu gandul „vezi sa nu care cumva, sa furi ceva!”. Si atunci mi-a incoltit in minte postarea de azi. Unde au disparut zambetul si amabilitatea vanzatoarelor? Sau mai precis cand? Sau poate nu le-au avut niciodata?

Imi amintesc ca, pe vremea Raposatului, cand mergeam la cumparaturi, indiferent ca eram la Alimentara, la marele Magazin Universal, sau chiar la restaurant vedeam vanzatoarele imbracate in halatele acelea gri, incruntate, unele dintre ele semanau cu niste vrajitoare si, care, nici macar nu se sfiau sa o arate si, pentru care, cuvinte precum „multumesc” si „buna ziua”, le erau total straine.

Acum o saptamana am iesit cu prietenul meu in oras la o pizzerie. Alaturi de pizzerie este o cofetarie. Cei din Iasi o stiu, este vorba de fosta cofetarie Opera. Stateam la masa si prin peretele din sticla aveam imaginea vanzatoarei din spatele galantarului. O aratare cu chip de om trebaluia printre prajituri. Era o femeie la vreo 60 de ani, genul acela pe care eu il numesc „balabusta”, cu o fata pe care ar fi invidiat-o si Muma Padurii. Cand si-a ridicat capul din galantarul cu prajituri, mi-a stat pizza in gat. Avea o privire de te facea sa ingheti.

Mi-a venit atunci sa ii strig :” Du-te acasa, femeie ! Bantuie pe cineva, sperie copiii obraznici, fa orice, numai nu mai sta acolo!”

Ma gandesc ca nimeni nu este vinovat de problemele celuilat, asa ca, sa fim amabili si sa zambim, nu ne cere un efort atat de mare, nu ne costa nimic, si cu siguranta ca am putea incuraja si pe cel din fata noastra sa zambeasca si sa se poarte la fel.

Imi amintesc, cand am fost in Olanda, ca, desi se spune ca nordicii sunt reci, pe mine, una, m-a surprins sa observ cat de veseli, amabili si comunicativi sunt. Sa mergi intr-un supermarket, de exemplu, si sa sa intri in vorba cu cineva, sa vorbesti de parca te-ai cunoaste cu persoana de cand lumea desi nu l-ai vazut in viata ta, este un lucru obisnuit acolo, pe cand, la noi, daca dai „buna ziua” si zambesti mai mult, cand intri undeva, te ia lumea de nebun.

Asa ca, draga doamna de la cofetaria Opera (daca vei citi vreodata postarea mea, desi ma indoiesc), inchei aceasta postare cu un citat, pe care vi-l dedic, din Gabriel Garcia Marquez:”Nu înceta niciodată să zâmbeşti, nici chiar atunci când eşti trist, pentru că nu se ştie cine se poate îndrăgosti de zâmbetul tău.”(desi …iar ma indoiesc!!!)