Probă de curaj

Scris de Zaqk

Pe vremea cand eram mic copil (cam la vreo 12-13 ani) vacantele mi le petreceam in satul bunicilor. Toata ziua umblam pe afara, prinsi in jocuri care mai de care mai ciudate, inventii de-ale noastre.

Unul din locurile frecventate de noi era “la mori”. Pe cursul unui firicel de apa, coborand din munti, oamenii locului construisera un sirag de mori de apa la care inca mai macinau porumb. Moara moderna, electrica din sat era prea departe si parca nu prea merita sa faci atata drum pentru un sac de faina de dat la gaini. Plus ca obieciurile batranesti nu dispar asa de usor. Asa ca oamenii aveau grija de morile astea ca sa fie in functiune. O data pe an, cand dadeau rugii pe malul apei, ca sa nu ajunga in situatia in care paraiasul sa fie oprit din drumul lui productiv, oamenii se adunau si taiau toate ramurile spinoase ce atarnau deasupra apei si cele care blocau cararea paralela cu firicelul de apa. La urma, le adunau pe toate gramada, urmand sa le dea foc.

Intr-un an au intarziat cu datul focului. Fusese o primavara ploioasa si rugii se inmultisera precum ciupercile dupa ploaie. In urma muncii satenilor a ramas o gramada mare de rugi, pusa sub un mal de piatra. Cum, necum, am inventat noi o proba de curaj: cine are indrazneala sa sara de pe malul de piatra pe gramada de rugi? Vara fiind, normal ca eram imbracati toti in pantaloni scurti si tricouri, asadar aveam fiecare o bucata mare de piele expusa pericolului. Mai mult de atata, saritura nu trebuia sa se faca in picioare, pentru ca sa nu fim protejati de talpile adidasilor, ci pe spate! Ca sa fie, intr-adevar, proba de curaj!

Atunci a fost prima si ultima data cand am dat dovada de curaj prostesc. De fapt, mai mult decat curajul a fost nevoia de apreciere din partea celor din jur, apreciere pe care am primit-o la maxim de la prietenii mei care m-au vazut cum, curajos, mi-am luat inima in dinti si am sarit pe spate in gramada de spini. Aceeasi apreciere o simteam si o ora mai tarziu cand singura fata din grupul nostru de prieteni – care mai era si foarte draguta, iar acum a trecut la stadiul de bunaciune -, care lipsise de la dovada mea de curaj, ma ajuta sa imi scot din spinare spinii care au avut dragalasenia de a se infige in pielea mea! Si aprecierea asta era cea care conta mai mult.

Acum aceeasi fata apreciaza mai mult alte trasaturi, pecuniare in natura, ale barbatului. Dar sunt sigur ca nici unul dintre cei care au beneficiat de nurii ei nu au curajul sa sara in gramada de rugi. Pentru asta trebuie un caracter deosebit, un om curajos, asa ca mine!

Posted on Martie 16, 2011, in Ăștia suntem, cu ăștia defilăm!. Bookmark the permalink. 7 comentarii.

  1. e foarte posibil ca actuala „bunăciune” să nu fie posesoarea unei memorii prea bune, altfel sunt convins că ar fi apreciat şi acum curajul tău. Oricum, cred că deja e la vârsta la care nu mai scoate spinii din băieţi/bărbaţi, ci dimpotrivă🙂

  2. bine ca n-ai patit mai rau, astea trec iar tu ramai legenda satului😀

  3. vlad, nu spini, direct sula-n coaste!

    redsky: si acum ma intampina cand ajung pe acolo cu fanfara si paine cu sare😀

  4. zaqk
    Bag sama ca in copilariile tale ai fost un fel de Hristos. Ba chiat ceva mai mult😉 De spini inteleg c-ai avut parte, dar ia-o mai pe-ndelete cu nurii aia, ca tocmai cind devenisei mai interesant, te oprisi😉

  5. Ca sa treci puntea ,te faci frate cu fachiru..Bunaciune patania.. :))

  6. @vv: numa’ ca nu era nici o punte! era doar teribilism copilaresc😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: